Pagini

Oameni și Locuri

marți, 10 august 2021

Lumea lor și lumea noastră

 

Mi se pare că toate comparațiile între societatea românească actuală și lumea occidentală sunt false în măsura în care ignoră un fapt care mi se pare esențial: spre deosebire de noi, lumea occidentală nu a trecut prin experiența prăbușirii ei culturale. Chiar și actuala criză culturală și spirituală din Apus, pusă invariabil de intelectualii de dreapta din România pe seama revoluției neomarxiste, nu reprezintă decît etapa unui declin prelungit de-a lungul ultimelor trei secole în care civilizația occidentală s-a regîndit pe sine din perspectiva criteriilor rațiunii seculare. Departe de a rezista moral și cultural unei crize spirituale exterioare, civilizația occidentală a participat în mod conștient la un proiect de întemeiere a gîndirii pe baze strict raționale, fără să se aștepte că acest proiect va produce o criză care urma să descurajeze orice optimism legat de posibilitatea unei întemeieri valide a rațiunii (în sine) însăși. Individualismul iluminist a dus în mod necesar la subiectivismul postmodern. Văzută în desfășurarea ei, situația în care a ajuns cultura occidentală postmodernă este în același timp un eșec și o împlinire, un dezastru și un triumf. În orice caz, omul recent nu este recent deloc: rădăcinile lui ajung pînă la sfîrșitul evului mediu, matricea lui fiind determinată, după cum a arătat John Milbank, de o înțelegere greșită a raportului dintre natură și har, rațiune și credință (vezi Being Reconciled: Ontology and Pardon, Routledge, 2003, p. 111-113).

Problema este că în loc să încerce, așa cum fac catolicii conservatori formați de fondatorii mișcării ressourcement (Congar, de Lubac, Balthasar, Chenu, Ratzinger), o reîntemeiere în gîndirea patristică (reîntemeiere consecventă duhului ortodox și nu una determinată de preocupările și mizele academice incidentale) precum și un efort de recunoaștere în excesele anticulturii occidentale actuale premisele fundamentale ale modernității, ortodocșii se grăbesc să se arunce în cursa intelectualilor pretins ortodocși (care alcătuiesc acea elită de dreapta indispensabilă așezării spiritului românesc pe căi strîmbe), denunțînd impasul civilizațional și spiritual al occidentului exclusiv ca pe un asalt recent al stîngii culturale. În felul acesta, ortodocșii își anulează singuri posibilitatea de a înțelege natura amenințării la care sunt expuși și, prin urmare, devin incapabili să realizeze o formă eficientă de rezistență. Mai mult, însușindu-și interpretarea ideologizată a istoriei furnizată de dreapta (sau de stînga), creștinii nu doar că nu se pot opune procesului de secularizare a spiritualității creștine, ci contribuie efectiv la accelerarea acestui proces.    

Sigur, anticomunismul este cu atît mai util într-o țară în care nu se mai produce nimic altceva. Îți asigură o indulgență totală pentru păcatele trecute și, odată cu aceasta, îmbrăcarea în omul nou. De altfel, o mare parte dintre oamenii noi de astăzi provin din rîndul oamenilor noi de ieri, produși de comunism. Dacă am trăi și în prezent în comunism, anticomuniștii de astăzi din Parlament și guvern nu s-ar afla la Canal sau la Aiud, ci în Comitetul Central al PCR, în timp ce restul lumii bune anticomuniste s-ar regăsi printre propagandiști, secretari de partid sau UTC – adică exact acolo unde sunt deja în prezent. Singura diferență este că astăzi nici unul dintre ei nu mai produce literatură de sertar.Ceea ce înseamnă că, spre deosebire de omul nou al comunismului, în omul nou de astăzi nu se mai află nimic înăuntru.

Omul nou aduce schimbarea chiar și atunci cînd se împotrivește schimbării. Conflictul actual dintre stînga și dreapta este un conflict între două tipuri de oameni noi, care au fiecare o interpretare deformatoare a istoriei, declarînd deopotrivă trecutul ca o povară de care trebuie să ne eliberăm iar viitorul ca pe un „loc cu verdeață, un loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea.” Două tipuri de eshatologii gnostice au captat atenția creștinilor de astăzi, înnoiți în oricine dispus să le promită că vine curînd (Apoc. 22, 20).

Atît adaptarea creștinilor la presupozițiile postmoderne, cît și ignorarea lor prin afirmarea unei credințe tradiționale trăită formal într-o lume imaginară ar echivala cu o trădare a adevărului de credință, observa Milbank; singura soluție ar consta, din punctul lui de vedere, „într-o angajare cît se poate de critică cu postmodernitatea prin care să fim determinați să ne exprimăm din nou credința într-un mod radical neașteptat („in a radically strange way”) care va aduce cu sine un sentiment al unei reale redescoperiri a evangheliei și a moștenirii creștinismului dreptei-credințe” (Being Reconciled, p. 196).

Problema pentru noi, în România, este complicată de faptul că în timp ce intelectualii și teologii occidentali conservatori ca Milbank încă mai au o lume – chiar și una în criză – din care-și pot evalua situația, lumea noastră, lumea ortodoxă autentică nu mai există. Imediat după 1990, lumea ortodoxă odată cu BOR însăși au împărtășit destinul instituțiilor și întreprinderilor românești „retehnologizate”: au fost privatizate și, sub amenințarea falimentării, au fost făcute să producă afirmații și convingeri improprii naturii lor. „Sectoarele” ortodoxe care nu au putut fi retehnologizate au fost transformate în mall-uri, precum mănăstirile muzeificate și de protocol. Sub pretextul modernizării ortodoxiei, intelectualii de dreapta cu sprijinul ierarhilor ortodocși au transplantat în viziunea ortodoxă exact acele categorii care au cauzat în Apus impasul actual. A fost produsă o nouă lume ortodoxă în care regăsim opoziția seculară dintre stînga și dreapta (respectiv dintre ortodocșii progresiști și cei tradiționaliști), grupuri a căror funcție principală este de a împiedica orice încercare de refacere a lumii ortodoxe veritabile prin reîntemeierea ei în Duh și Adevăr.

Prin urmare, a judeca românul de astăzi cu o asprime amplificată de comparația cu omul civilizat din Apus este necinstit în condițiile în care românului i-a fost refuzată lumea lui proprie o dată în 1945 și a doua oară în 1990. Cel puțin pînă în 1990 lumea veche a fost conservată de bine de rău în vechile comunități patriarhale din cartierele orașelor precum și în lumea satului. După 1990 însă, această lume, tolerată pînă atunci de comuniști, a fost tratată în mod special și expusă la diverse experimente de inculturare. Însăși compararea nefavorabilă poporului nostru cu popoarele occidentale reprezintă o astfel de procedură prin care modelul nostru tradițional de civilizație este discreditat, în timp ce românii sunt forțați să se raporteze cu dispreț la ei înșiși și cu inferioritate la toate celelalte popoare.