O viață omenească nereligioasă este imposibilă. Omul nu poate deveni nereligios; nu poate decît să încerce să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu progresul științific, cu evoluția biologică, cu un univers indiferent, cu o forță impersonală (conștiința absolută, spiritul absolut, energia cosmică etc) sau cu sine însuși. Acesta este un lucru observat deja de diverși cercetători ai religiei. Dar ceea ce doar creștinii pot explica, este că o religie realizată prin eliminarea sau înlocuirea lui Dumnezeu duce la eliminarea omului, la de-naturarea omului. Un fals Dumnezeu determină apariția unui om falsificat. O religie care l-a înlocuit pe Dumnezeul adevărat cu un mit va sfîrși prin a-l înlocui și pe omul adevărat cu un mit.
Umanismul, de pildă, l-a înlocuit pe Dumnezeu cu omul tocmai pentru că a modificat în prealabil chipul (imaginea) și asemănarea omului cu Dumnezeu: întrucît păstrează o natură spirituală, imaginea umanistă a omului pare compatibilă cu creștinismul cu atît mai mult cu cît din perspectivă umanistă omul se împlinește în măsura în care actualizează acest ideal spiritual al omului universal. Însă ceea ce creștinii nu par dispuși să recunoască, după cum am arătat în postările anterioare pe marginea ortodoxiei umaniste apărută în România cu aportul direct al liderilor ortodocși lipsiți de discernămînt duhovnicesc, este că în viziunea umanistă capacitatea de creștere spirituală nesfîrșită a omului poate fi realizată exclusiv prin puterile omenești eliberate în mintea omului prin educație, adică prin contactul cu alte minți eliberate de ignoranță. În umanism, educația nu este doar un mijloc de îmbunătățire morală personală și de ascensiune socială, ci are în mod esențial o funcție religioasă: este mîntuitoare.
Există în umanismele de orice orientare (de la cel creștin la umanismul secular, ateu sau la post-umanismul lumii post-industriale) un fel de necesitate spirituală care face ca împlinirea individului să fie nu doar sigură, ci și obligatorie, vocația omului de a crește printr-o conlucrare cu Dumnezeu acceptată și dorită în mod liber de om fiind înlocuită de sarcina individului de a progresa spiritual prin educația umanistă. Noua umanitate este realizată de omul universal, caracterului universal al idealului umanist corespunzîndu-i o religie umanistă universală care ar putea fi creștinismul în măsura în care acceptă, sub călăuzirea unor „pilduitori semănători” precum dl Andrei Pleșu, să devină „consonant” cu alte religii: „Dacă putem vorbi despre un creştinism înainte de Hristos, regăsit la filosofii antici pe care-i mai pictăm, uneori, pe exteriorul lăcaşurilor noastre de cult (precum pe zidurile bisericii "Sf. Nicolae" Domnesc din Iaşi), cu siguranţă putem vorbi şi de o spiritualitate consonantă cu aceea a creştinismului şi în afara celui confesional, mărturisit ca atare.” (https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei)
Nu vreau să sugerez că învățătura creștină ar fi opusă educației. Departe de a fi indiferent față de educație, creștinismul a produs un model educațional valabil și astăzi, păzind-o de eventualele deformări, semnalînd acele lucruri care pot răni mințile oamenilor prin minciună sau fragmentare. Din păcate, în România acest lucru nu se întîmplă decît în mod parțial și doar sub presiunea ideologică a elitei de dreapta: în timp ce dezaprobă pe bună dreptate intruziunea ideologiei de gen în învățămîntul public din România, lideri din BOR par să se împace cu fragmentarea gîndirii și sensibilității copiilor prin digitalizarea educației (vezi la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/01/realitatea-ca-o-suprafata-alunecoasa-si.html). Însă o religie întemeiată nu doar pe Adevăr, ci de Adevărul însuși, nu poate să nu susțină educația înțeleasă ca o pregătire a spiritului omenesc în vederea căutării și întîlnirii cu Adevărul. Tocmai această posibilitate este pusă în discuție de gîndirea umanistă (vezi cartea lui Rob Riemen, Noblețea spiritului, cu postfața justificativă a lui H.-R. Patapievici; ideea principală a cărții este că „nici un muritor nu va putea pretinde vreodată că deține adevărul. Ortodoxia – teistă sau ateistă – devine fundamentalism atunci cînd nu este respectat acest adevăr esențial. Lumea aflată în permanentă schimbare cere permanent noi forme de revelare a adevărului. Un alt cuvînt pentru aceste forme este «cultura»”. Pentru o abordare lucidă a acestei cărți, vezi la https://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/nobletea-spiritului~ni5ihb?cp=1) și împiedicată prin confuzia interesată sau doar ineptă a liderilor ortodocși grăbiți să canonizeze orice manifestare umană care asumă o natură spirituală.
În măsura în
care nu au devenit „consonanți” cu umanismul, creștinii nu pot fi decît răi, adică
intransigenți, inchizitoriali, intoleranți etc. Cu cît sunt creștinii mai răi,
cu atît par umaniștii mai buni. Creștinii sunt răi pentru că asumă o religie în
care Dumnezeu este prezent. Și pentru că Dumnezeu este prezent, în creștinism
este prezent și omul. Misterul nu este de ce sunt creștinii răi, ci de ce,
fiind atît de răi, pot fi atît de buni. Ei pot fi buni nu pentru că sunt buni,
ci pentru că-și recunosc chipul în aproapele lor, se recunosc în chipul
aproapelui pe ei și-l recunosc și pe Dumnezeul după chipul și asemănarea căruia
am fost făcuți. Creștinii sunt atît de buni pentru că știu că mîntuirea este un dar și că nimeni nu este atît de rău încît să nu poată fi mîntuit dacă o dorește.
Un mister
corespunzător este cel legat de umaniști: de ce, fiind atît de buni, ajung atît
de răi? Pentru că în umanism nu mai există nici om, nici Dumnezeu, ci doar o
umanitate care trebuie mîntuită atît de unul, cît și de celălalt. Salvarea nu poate fi realizată decît prin educație, iar în numele salvării umanității orice educație este bună, oricît de fragmentată sau de deformatoare.