„Și El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinși de întristare. Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur ești străin în Ierusalim și nu știi cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea? El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor. Cum L-au osândit la moarte și L-au răstignit arhiereii și mai-marii noștri; Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; și, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea.” (Luca 24, 17-21)
Este posibil ca eșecul înregistrat de actualele vaccinuri anticovid în combaterea virusului să-i facă pe oameni să caute iarăși izvorul adevărat al speranței în ceea ce și-a dovedit deja puterea asupra izolării, bolii, însingurării, întristării, deznădejdii și morții. Este foarte probabil ca cei care se încăpățînează să afirme în ciuda evidențelor caracterul sigur, eficient și necesar al actualelor vaccinuri să o facă mai puțin din convingere și mai mult pentru că depind de puterea politică, de profitul financiar sau de siguranța psihologică pe care aceste vaccinuri le-o oferă. După mai bine de un secol de fidelitate față de dogmatismul pozitivismului științific, populația a cărei gîndire a fost deformată de raționalismul materialist se teme pe bună dreptate că odată cu eșecul tot mai greu de ascuns al vaccinurilor anticovid va pierde singura ei armă de a ține la distanță amenințarea misterului existenței: știința.
Dar aceasta nu este decît o falsă știință, falsificată prin desprinderea ei forțată și fanatică de bine, libertate și adevăr. În efortul ei de a se opune unei pretinse iraționalități a credinței creștine, știința a devenit în mod treptat o amenințare tot mai mare pentru om.
În enciclica Spe salvi (cf. „în nădejde ne-am mîntuit”, Romani 8, 24), papa Benedict al XVI-lea vorbește pe larg despre cele două tipuri opuse de speranță: speranța amăgitoare, întreținută de știința modernă, și speranța autentică care „luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). Redau în continuare cîteva fragmente esențiale:
„23. […] Da, rațiunea este marele dar al lui Dumnezeu făcut omului și victoria raționalității asupra iraționalității este un scop și al credinței creștine. Dar când domină într-adevăr rațiunea? Când s-a dezlipit de Dumnezeu? Când a devenit oarbă pentru Dumnezeu? Rațiunea puterii și a activității este deja rațiunea întreagă? Dacă progresul pentru a fi progres are nevoie de creșterea morală a omenirii, atunci rațiunea puterii și a activității trebuie la fel de urgent să fie integrată prin deschiderea rațiunii spre forțele mântuitoare ale credinței, spre discernământul dintre bine și rău. Numai așa devine o rațiune cu adevărat umană. Devine umană numai dacă este în măsură să indice voinței drumul și este capabil de aceasta numai dacă privește dincolo de ea însăși. În caz contrar, situația omului, în dezechilibrul dintre capacitate materială și lipsa de judecată a inimii, devine o amenințare pentru el și pentru creație. Astfel, în privința libertății, trebuie amintit că libertatea umană cere mereu o colaborare a diferitelor libertăți. Totuși, această colaborare nu poate reuși, dacă nu este determinată de un criteriu comun intrinsec de măsură, care este fundament și țintă a libertății noastre. Acum să spunem aceasta în mod foarte simplu: omul are nevoie de Dumnezeu, altminteri rămâne lipsit de speranță. Date fiind dezvoltările perioadei moderne, afirmația sfântului Paul citată la început (cf. Ef 2,12) se dovedește foarte realistă și pur și simplu adevărată. De aceea, nu încape îndoială că o „împărăție a lui Dumnezeu” realizată fără Dumnezeu – deci o împărăție numai a omului – ar ajunge în mod inevitabil în „sfârșitul pervers” al tuturor lucrurilor descris de Kant: am văzut asta și o vedem mereu din nou. Dar nu încape îndoială nici că Dumnezeu intră cu adevărat în lucrurile umane numai dacă nu este numai gândit de noi, ci dacă el însuși ne vine în întâmpinare și ne vorbește. Pentru aceasta, rațiunea are nevoie de credință pentru a ajunge să fie total ea însăși: rațiunea și credința au nevoie una de cealaltă pentru a-și realiza adevărata lor natură și misiunea lor.
25. […] Omul nu poate fi niciodată răscumpărat pur și simplu din exterior. Francis Bacon și adepții curentului de gândire din perioada modernă inspirat din el, considerând că omul ar fi fost răscumpărat prin știință, greșeau. Cu o atare așteptare se cere prea mult de la știință; această specie de speranță este amăgitoare. Știința poate să contribuie mult la umanizarea lumii și a omenirii. Însă poate și să distrugă omul și lumea, dacă nu este orientată de forțe care se află în afară ei. Pe de altă parte, trebuie să constatăm și faptul că creștinismul modern, în fața succeselor științei în structurarea progresivă a lumii, se concentrase în mare parte numai pe individ și pe mântuirea lui. Cu aceasta a restrâns orizontul speranței și nu a recunoscut suficient nici măreția misiunii sale – chiar dacă rămâne măreț ceea ce a continuat să facă în formarea omului și în îngrijirea celor slabi și a celor suferinzi.
26. Nu știința îl răscumpără pe om. Omul este răscumpărat prin iubire. Acest lucru este valabil deja în domeniul pur intralumesc. Atunci când unul are în viața sa experiența unei mari iubiri, acela este un moment de «răscumpărare» care dă sens nou vieții sale. Dar foarte repede el își va da seama și de faptul că iubirea dăruită lui nu rezolvă, singură, problema vieții sale. Este o iubire care rămâne fragilă. Poate să fie distrusă de moarte. Ființa umană are nevoie de iubirea necondiționată. Are nevoie de acea certitudine care îl face să spună: «Nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru» (Rom 8,38-39). Dacă există această iubire absolută cu certitudinea ei absolută, atunci – numai atunci – omul este «răscumpărat», orice i s-ar întâmpla într-un caz particular. Aceasta se așteaptă, când spunem: Isus Cristos ne-a «răscumpărat». Prin intermediul Lui am devenit siguri de Dumnezeu – de un Dumnezeu care nu constituie o îndepărtată «primă cauză» a lumii, pentru că Fiul său unul născut s-a făcut om și despre El fiecare poate spune: «Trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și s-a dat pentru mine» (Gal 2,20).
27. În acest sens este adevărat că cine nu-l cunoaște pe Dumnezeu, chiar dacă are multiple speranțe, în fond este fără speranță, fără marea speranță care susține toată viața (cf. Ef 2,12). Adevărata, marea speranță a omului, care rezistă în pofida tuturor dezamăgirilor, poate să fie numai Dumnezeu – Dumnezeul care ne-a iubit și ne iubește încă «până la sfârșit», «până la împlinirea deplină» (cf. In 13,1 și 19,30). Cine este atins de iubire începe să intuiască ce anume ar fi «viața» propriu-zis. Începe să intuiască ce anume vrea să spună cuvântul de speranță pe care l-am întâlnit în ritualul Botezului: de la credință aștept «viața veșnică” – viața adevărată care, în întregime și fără amenințări, în toată plinătatea ei este pur și simplu viață. Isus care a spus despre sine că a venit pentru ca noi să avem viață și s-o avem în plinătate, din belșug (cf. In 10,10), ne-a și explica ce anume înseamnă «viață»: «Viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos» (In 17,3). Viața în sensul adevărat nu o avem în noi singuri și nici numai de la noi: ea este o relație. Și viața în totalitatea ei este relație cu Acela care este izvorul vieții. Dacă suntem în relație cu Acela care nu moare, care este Viața însăși și Iubirea însăși, atunci suntem în viață. Atunci «trăim».”
https://www.magisteriu.ro/spe-salvi-2007/ (textul original la https://www.vatican.va/content/benedict-xvi/en/encyclicals/documents/hf_ben-xvi_enc_20071130_spe-salvi.html)