Rigiditatea cu care autoritățile de la noi abordează subiectul vaccinului amintește de inflexibilitatea cu care Hitler privea deznodămîntul războiului: victorie totală sau înfrîngere totală (cf. Ian Kershaw, The end: the defiance and destruction of Hitler’s Germany, 1944–1945, The Penguin Press, 2011, p. 11. Vezi o recenzie utilă a cărții, carte publicată de altfel și în românește de editura Corint în 2013, la https://www.theguardian.com/books/2011/sep/16/ian-kershaw-the-end-review) În cazul nostru, alternativa contemplată de autorități este victoria prin vaccin sau autodistrugerea prin el. Altă soluție, chiar dacă există, este inacceptabilă întrucît ar implica recunoașterea asumării unei politici greșite care a produs un număr semnificativ de victime. Dar o astfel de atitudine face din păcate inevitabilă compararea situației noastre cu cea a regimurilor totalitare.
Aspectul pe care vreau să-l semnalez acum este că autoritățile implicate în campania forțată de vaccinare anticovid par dispuse, exact ca cele naziste, să execute ordinele pînă la capăt, cu orice preț. Cazul lui Matei Strugurel, românul condamnat la un an de închisoare cu executare pentru zădărnicirea combaterii bolilor pentru că a încercat să fugă de internarea forțată în ciuda faptului că nu era bolnav de covid (https://adevarul.ro/locale/buzau/strugurel-roman-condamnat-zadarnicirea-combaterii-bolilor-ajunge-inchisoare-1_61018a815163ec4271894885/index.html) nu reprezintă doar un caz izolat de exces de zel din partea autorităților, ci ne demonstrează că măsurile luate, chiar în mod nejustificat, se aplică în mod necondiționat. Instaurarea totalitarismului medical presupune dezvoltarea și consolidarea rețelelor de urmărire și control, precum înființarea centrelor de testare și vaccinare anticovid din școli, corespondentul fortificațiilor și obsesiei militariste din statele totalitare.
În introducerea cărții sale, Kershaw amintește un episod întîmplat frecvent în ultimele zile ale Germaniei naziste. În ziua de 18 aprilie 1945, pe cînd trupele americane se află în apropierea orașului Ansbach, comandantul militar al orașului, Ernst Meyer, un nazist fanatic, colonel din Luftwaffe în vîrstă de 50 de ani, cu un doctorat în fizică, insistă în organizarea rezistenței pînă la ultimul om, în ciuda faptului că majoritatea trupelor germane se retrăseseră spre sud. Din acest motiv, Robert Limpert, un student la teologie în vîrstă de 19 ani, inapt medical pentru serviciul militar se decide să acționeze pentru a împiedica distrugerea inutilă a orașului. Pe la începutul lunii aprilie, Limpert împrăștiase deja manifeste prin care cerea capitularea orașului către Aliați. Acum, în ziua de 18 aprilie, în jurul orei 11 a.m., Limpert taie liniile telefonice care legaseră baza militară din oraș de unitatea militară germană dinafara orașului (dar care acum nu mai erau în uz, însă Limpert nu știa asta). Este surprins de doi băieți, membri Hitlerjugend, care-l raportează. Limpert este arestat și, în urma unui proces de cîteva minute, este condamnat la moarte. În timp ce îi este fixat ștreangul la gît, Limpert reușește să scape și să o ia la fugă, dar este prins după cîteva sute de metri, bătut și tîrît de păr înapoi la locul de execuție. Kershaw precizează: „nimeni din mulțimea adunată nu protestează sau încearcă să-l ajute. Dimpotrivă, unii cetățeni îl iau la pumni și la șuturi.” Lațul este pus din nou, nodul strîns, dar funia se rupe sub greutatea trupului tînărului. Încercarea următoare reușește însă: cîteva minute mai tîrziu, Limpert atîrnă mort în piața din fața primăriei orașului pe care voise să-l salveze. Comandantul Meyer ordonă ca trupul să fie lăsat să spînzure pînă cînd va putrezi, după care o șterge din oraș pe o bicicletă rechiziționată. „Patru ore mai tîrziu,” încheie Kershaw, „americanii intră în Ansbach fără a fi tras un singur foc de armă și desprind trupul lui Robert Limpert din spînzurătoare.”
Morala poveștii este că Limpert nu ar fi trebuit să moară dacă autoritățile nu ar fi fost atît de scrupuloase în respectarea regulilor:
„După cum arată acest episod sumbru, în represiunea sa teroristă regimul nazist a funcționat până la capăt. Dar nu a fost vorba doar de înverșunarea comandantului militar nazist, colonelul Luftwaffe, dr. Meyer, care a ucis fără milă un aparent trădător și un sabotor; nu este vorba aici doar despre un agent al regimului nazist care își impune voința prin forță superioară. Chiar și confruntați cu un astfel de fanatism, polițiștii, conștienți de faptul că americanii erau pe punctul de a intra în oraș, ar fi putut acționa pentru a-și rezolva convenabil problemele cu forța de ocupație aliată, scutindu-l pe Limpert de arestare și interogare. În schimb, au ales să respecte reglementările și să își îndeplinească datoria, încercînd să rezolve problema cât mai rapid posibil, continuînd să funcționeze ca neînsemnați apărători ai unei legi care, așa cum au susținut mai târziu că li s-a părut la acea vreme, nu era acum decît expresia voinței arbitrare a comandantului.
Același lucru s-ar putea spune și despre șeful administrației civile locale. Și el și-ar fi putut folosi experiența și conștientizarea sfîrșitului iminent al luptelor pentru a amîna execuția. În schimb, a ales să facă tot ce putea pentru a grăbi procedurile și a coopera cu comandantul. Oamenii din oraș care își făcuseră drum prin piața primăriei și-l văzuseră pe Limpert scăpînd ar fi putut să se adune în ajutorul său într-un astfel de moment. În schimb, unii dintre ei chiar au ajutat poliția să-l tragă înapoi la locul de execuție pe tînărul care se zbătea. La fiecare nivel, așadar, în aceste circumstanțe extreme și în aceste momente finale ale războiului, în ceea ce privește Ansbach, cei care dețineau puterea au continuat să lucreze în interesul regimului – și în acest sens nu au fost lipsiți de sprijin public.” (Ian Kershaw, The end: the defiance and destruction of Hitler’s Germany, 1944–1945, p. 4-5, trad. mea, G. F.)