Pagini

Oameni și Locuri

joi, 14 octombrie 2021

Autorul de manuale și românii

 

După războiul polono-otoman din 1672 – 1676, Țara Moldovei devenise pentru polonezi teren de jefuire sub pretextul războiului antiotoman, oarecum în felul în care după 1990 spolierea economică și culturală a României a fost justificată sub pretextul anticomunismului. În cursul campaniilor sale, Sobieski a jefuit Mănăstirea Slatina, armata sa profanînd pictura din numeroase biserici, precum Sf. Gheorghe din Hârlău, biserica Mănăstirii Dobrovăț sau biserica Mănăstirii Zamca. În cursul uneia dintre aceste campanii a luat moaștele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, arhiva și tezaurul Mitropoliei Moldovei (unele surse susțin că l-ar fi luat ostatic cu această ocazie și pe mitropolitul Dosoftei https://doxologia.ro/viata-bisericii/documentar/sfarsit-trist-departe-de-tara-al-sfantului-mitropolit-dosoftei; alte surse afirmă că mitropolitul „a plecat în pribegie în Polonia, din cauza schimbărilor de domn în țară și a convingerilor sale antiotomane” https://ro.orthodoxwiki.org/Dosoftei_al_Moldovei. ) Cu toate acestea, Sobieski nu a reușit să fure moaștele Sfintei Parascheva în cursul campaniei din 1691. Pretențiilor puternicului rege polon li se opune un singur călugăr, după cum știm din episodul redat în povestirea arhicunoscută a lui Negruzzi.

De fapt, nu prea o știm. Nu o știm mai ales pentru că scena respectivă lipsește din manualele contemporane. Ce nu a reușit Sobieski cu tunurile, au reușit autorii manualelor de Limba și literatura română de clasa a VI-a, care au eliminat din povestire exact episodul legat de Sf. Parascheva. Tot ceea ce văzuse la Iași tînărul plăieș trimis de conducerea străjerească lipsește din textul din manual, lipsa fiind semnalată prin paranteze pătrate. Înainte de a arăta de ce fragmentul decupat este esențial pentru înțelegerea mai profundă a povestirii, îl voi reda în continuare (textul în italice marchează capetele păstrate în fragmentul reprodus în manual):

 

Cu câteva ceasuri mai nainte sosise încă un tânăr plăieș, a cărui cal asudat păștea înșelat troscotul ce creștea pe lângă ziduri.

— Mai bea o dușcă, băiete, zise un bătrân de care se vedea că ascultă toți, și ne spune ce ai mai văzut la Iași?

— Ce să văd, tată? Blăstămăție! Târgul îi în jac. Leșii pradă și dezbracă pe bieții oameni.

— Ș-apoi zic că-s creștini!

— Creștini! au prădat bisericile și monăstirile de odoare. Nu știți încă? S-au dus să ieie pe sfânta de la Triisfetitele. Moaștele sf. Paraschevii de la Epivata, aduse cu cheltuiala domnului Vasile-vodă.

— Doamne ferește! ziseră plăieșii făcându-și cruce.

— Așa, urmă tânărul, eram acolo când au mers să ieie racla sfintei, dar călugărul, simțind, au închis poarta, și n-au vrut să deschidă; atunce...

— Pui de om, călugărul! strigară ascultătorii.

— Atunce craiul lor au poroncit s-aducă tunurile ca să spargă porțile, dar mai întâi au trimis răspuns călugărului, care ședea în clopotniță, să deschidă, ori face monăstirea praf și pulbere.

— Auzit-ați acolo litfa cea păgână! Și ce au făcut popa?

— El au răspuns că nu se aștepta s-audă așa vorbă de la un împărat care se zice creștin, și că măria sa îi mare și puternic, poate să facă ceea ce zice, dacă nu se teme nici de Dumnezeu, nici de sfinții lui, dar el nu deschide poarta, ci s-a îngropa sub zidurile bisericii și apoi lumea va judeca între dânsul, atât de slab, și între măria sa atât de tare. Auzind aceste, leahul s-au făcut foc de mânie și dasă acum poroncă să împușce, când unul din hatmanii lui i-au zis nu știu ce. Cum îmi spunea oamenii, i-au zis că nu se cade să facă așa lucru, să strice casa Domnului și altele multe. Îndestul că l-au înduplecat să deie pace bisericii.

— Și ce fac acum leșii la Iași?

— Este o săptămână de când s-au dus, după ce au văzut că nu mai au merinde pentru oști, și au purces pe Bahlui în sus, gândind c-or găsi de toate; dar acolea să vedeți. Vodă, din lagărul turcilor, cum au auzit de aceasta, au și pornit după dânșii un mârzac c-o mulțime de tătari și vro cinci steaguri de moldoveni, iar mai întâi au trimis pe loc pre capitanul Turculeț c-o strajă de călăreți care, apucând înainte, au scos toți oamenii de prin sate, au dat pojar fânului și fânațelor, au ascuns prin gropi grâul și orzul, și dușmanul au găsit tot pustiu în drumul său, încât, agiungând la Cotnar, nu găsea să mănânce decât poamele copacilor; ba încă au pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care cum bea, crăpa; și vai de capul lor! piereau cu sutele și ei și caii, iar care rămânea pe urmă cădea în mâinile moldovenilor, carii, fără mai multă judecată, ori îl spânzura, ori îl înțepa.

— Osânda sfintei Paraschevii! zise bătrânul. Dar tu cum le-ai aflat aceste toate?

— Eu — știți că m-ați trimis la Iași să văd ce mai este.

 

Este acest pasaj secundar în economia povestirii, sau este unul esențial? Spune el ceva important în plus despre moldoveni și Sobieski? Mie mi se pare că spune; și anume, vorbește despre credința moldovenilor și despre necredința lui Sobieski. Nu doar că vorbește despre necredința lui Sobieski, ci arată că în absența credinței nu poate să apară decît un caracter imoral și chiar inuman. Replica călugărului de la Sf. Trei Ierarhi, „și apoi lumea va judeca între dînsul, atît de slab, și între măria sa, atît de tare”, exprimă o constantă românească care poate fi regăsită în trecut pînă la lecția oferită de Dromihete lui Lisimah. În opoziție cu individul orbit de ambiția puterii apare „puiul de om”, manifestarea umanității înnobilată prin credință, acea noblețe hristică care ne este refuzată de peste treizeci de ani în numele unei demonice noblețe a spiritului.  

Pasajul eliminat de autorii manualelor de clasa a VI-a este o cheie fundamentală de înțelegere a povestirii: egumenul mănăstirii Sf. Trei Ierarhi s-a opus „păgînilor” la fel cum li s-au opus și străjerii cetății Neamț. În ambele cazuri, rezistența este inspirată și susținută de credința ortodoxă, dar această relație este compromisă în condițiile eliminării confruntării lui Sobieski cu Sfînta Parascheva. Văzută în întregul ei, povestirea lui Negruzzi vorbește nu doar despre eroismul moldovenilor și generozitatea lui Sobieski, cum s-ar putea înțelege din textul trunchiat, ci mai ales despre faptul că rezistența întemeiată pe credința ortodoxă învinge chiar și atunci cînd pare lipsită de șanse – chiar și atunci cînd pare zdrobită.

Eliminarea pasajului despre cruzimea păgînă a „leșilor” și despre refuzul de a ceda sfintele moaște poate fi comparat cu ascunderea intenționată a „grîului și orzului” în vederea împiedicării accesului elevilor la sensul hrănitor al povestirii; elevii sunt dușmanii care nu vor găsi decît „tot pustiu în drumul lor”.

Desigur, dacă tot ce contează la această lecție este ca elevii să devină capabili să facă planul de idei și să identifice modurile de expunere, atunci nu mai este nevoie de sensul mai profund al povestirii. El este indispensabil însă dacă ne propunem ca elevii să poată face anumite asocieri indispensabile dezvoltării caracterului lor moral. Comportamentul lui Sobieski arată că, într-adevăr, după cum i-o reproșase călugărul de la Iași, nu se temea nici de Dumnezeu, nici de sfinți; în schimb, regele polon era foarte atent la ce credeau oamenii despre el. De aceea, doar apelînd la „opinia publică” reușește Iablonovski să-l facă să-și schimbe deciziile iresponsabile. Dimpotrivă, hotărîrea călugărului de la Sf. Trei Ierarhi și a străjerilor de la Cetatea Neamțului este determinată în primul rînd de credința lor.

Povestirea se încheie cu două mișcări opuse în plan vertical, cea a plăieșilor „îndreptîndu-se către munți”, și cea a oastei polone coborînd „încet la vale”, ascensiunea moldovenilor indicîndu-i simbolic pe adevărații biruitori. Între ele, statornică, imaginea cetății „rămasă singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet uriaș.” Poate că ar fi o exagerare să căutăm aici o aluzie la moaștele Cuvioasei, care rămăseseră la rîndul lor neclintite de Sobieski în cetatea Iașilor. Dar cetățile rămîn goale sau devin vulnerabile în fața dușmanului cîtă vreme cei care ar trebui să le apere sunt deposedați de adevărata sursă a curajului, devotamentului și nobleței sufletești: credința ortodoxă.