„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați.” Matei 23, 13
Printre semnele sfîrșitului se numără nu doar prigonirea credincioșilor, ci și răcirea credinței și lepădarea de credință:
„Atunci vă vor da pe voi spre asuprire și vă vor ucide și veți fi urâți de toate neamurile pentru numele Meu.
Atunci mulți se vor sminti și se vor vinde unii pe alții; și se vor urî unii pe alții.
Și mulți prooroci mincinoși se vor scula și vor amăgi pe mulți.
Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci.” (Matei 24, 9-12)
Așa cum, înaintea patimilor Sale, Fiul Omului a fost lepădat de oameni (Luca 17, 25), tot astfel oamenii se vor lepăda de Hristos înaintea celei de-a Doua Veniri: pătimirile lui Hristos precedă Învierea așa cum pătimirile Bisericii, a Trupului mistic al lui Hristos, precedă venirea Sa în slavă.
Cînd este prigonită Biserica? Cînd rămîne credincioasă adevărului de credință, refuzînd să meargă pe căile acestei lumi. Media ortodoxă a interpretat greșit acuzațiile de corupție la adresa ierarhiei ca pe o formă de prigoană; prin această interpretare, lumea ortodoxă i-a permis Patriarhiei nu doar să iasă învingătoare din atac, ci și să se folosească în continuare în mod ilicit de tema prigoanei și a victimei nevinovate în fața presiunilor seculare în contextul pandemic. Ce nu vrea să vadă lumea ortodoxă este că în această luptă dintre tabăra seculară și Biserică pentru trupul omului, luptă care evocă confruntarea dintre Arhanghelul Mihail și diavol pentru trupul lui Moise (Iuda 1, 9), Patriarhia s-a lepădat de întreaga învățătură creștină despre om, renunțînd să mai afirme public principiile antropologiei ortodoxe și să-și manifeste misiunea față de omul întreg, cu trupul și cu sufletul lui: „Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați.” (Matei 10, 8); „vindecați … bolnavii … și ziceți-le: S-a apropiat de voi împărăția lui Dumnezeu” (Luca 10, 9); „Și scoteau mulți demoni și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau” (Marcu 6, 13).
Faptul este cu atît mai îngrijorător cu cît Patriarhia a răspuns acuzațiilor de corupție invocînd exact acea implicare pastorală față de persoanele defavorizate social pe care o refuză însă persoanelor discriminate prin condiționarea vaccinării. Altfel spus, Patriarhia pretinde că are un rol social esențial în grija pentru trupul săracului în timp ce, în contextul vaccinării globale, lasă grija pentru trupul bolnavului pe seama experților în sănătate. În felul acesta, nu doar că Biserica își refuză singură funcția vindecătoare, ci se identifică cu orice altă organizație caritabilă: prin ce s-ar mai deosebi atunci Biserica de orice altă instituție de asistență socială, în afară de mărime?
De fiecare dată cînd segmentul secular îi refuză Bisericii dreptul de a-și manifesta grija față de omul întreg, cu tot cu trup și suflet, Patriarhia se retrage și se supune veacului, se înlumește, trădîndu-i tocmai pe cei care acționau în acord cu misiunea încredințată Bisericii de Capul ei, trădîndu-și astfel propria ei menire de loc și mediu al îndumnezeirii omului. În cazul morții sorei Irina (din așa-numitul caz Tanacu), Sinodul a cedat presiunii seculare, găsindu-i vinovați pe ieromonahul Daniel Corogeanu și pe măicuțele care au participat la exorcizare înainte ca instanțele civile să se pronunțe (https://tanacu.ro/?p=38) și în ciuda faptului că declarația medicului de ambulanță și a medicului legist nu au fost luate în considerare la proces (https://www.capital.ro/adevaruri-socante-ascunse-de-autoritati-ce-au-patit-cei-care-l-au-condamnat-pe-fostul-calugar-de-la-tanacu-dupa-exorcizarea-unei-maicute-cu-ce-se-ocupa-astazi-fostul-preot.html).
În comunicatul emis la vremea respectivă, Patriarhia nu se delimita doar de părintele Corogeanu (victimă mai degrabă a ierarhului Hușilor, Corneliu Bârlădeanul, decît a mediei seculare https://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2007/04/070403_scrisoare_corogeanu.shtml), ci și, indirect, de practica exorcizării: „Pe fondul statutului incert al Mănăstirii ‘Sfânta Treime’ si al sustragerii acesteia de sub controlul Episcopiei Hușilor, tragicul eveniment de la Tanacu este primul de acest fel in istoria Bisericii Ortodoxe Romane si in nici un caz nu poate fi emblematic sau definitoriu pentru Ortodoxia românească, după cum nu exista nici pericolul ca el sa devină contagios în mediile monastice sau parohiale” (https://basilica.ro/pozitia-bisericii-ortodoxe-romane-fata-de-cazul-tanacu/). Se întîmpla în 2005: ceea ce devenise „incert” prin concesiile făcute veacului era de fapt tocmai statutul creștin al BOR și sustragerea BOR de sub autoritatea dumnezeiască, pe care o înlocuia cu cea lumească, situație care l-a determinat pe părintele Gheorghe Calciu să intervină cu severitate în legătură cu atitudinea Patriarhiei:
„Dar toata chestiunea asta a fost o chestiune diabolică îndreptatî împotriva Bisericii. Biserica nu a reacționat cum trebuie. Adică, Biserica Ortodoxa Romana este cea mai puternica instituție. Ea ar trebui sa acționeze in lumea aceasta, în țară, cu autoritatea sacra. Nu cu ploconeli, nu cu spaime, nu cu plecarea capului ca strutul in nisip. Asta a fost atitudinea Bisericii.
[…] Biserica nu trebuia sa iasă in frunte si sa spună, sa condamne din prima clipa, trebuia sa se intereseze: ce s-a întâmplat, ce este acolo? Nu faci din toate păcatele, greșelile oamenilor, nu faci o posibilitate de plecăciune in fata autorităților de stat, care sunt demonice, asta este incontestabil, si presa este demonizata aici, in Romania.
[…] Ceea ce are Biserica este lipsa ei de demnitate, de autoritate sacra. Ea nu trebuie sa (dea înapoi) in fata nici unui atac. Ca este guvern, ca este presedinte, ca este nu stiu ce.” (http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-gh-calciu-inedit-poate-ca-vom-intra-in-catacombe-din-nou/). Recitind întregul interviu și cunoscînd modul în care Patriarhia îi tratează pe clericii care încearcă să fie consecvenți cu învățătura creștină, nu poți să nu te întrebi dacă ierarhia ortodoxă ar mai îngădui astăzi ca cele Șapte cuvinte către tineri să mai poată fi rostite într-o biserică.
În 2014, o adolescentă care luase textul biblic în serios fuge la mănăstire, ocazie care i-a făcut din nou pe diverși purtători de cuvînt ai BOR să distingă învățătura ortodoxă autentică de temerile apocaliptice paralele la realitate, cum ar spune dl Bănescu (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2014/02/safe-house.html). Treptat, ideea că lucrurile descrise în Scriptură ar putea fi adevărate începea să nu mai fie, ca să parafrazez comunicatul Patriarhiei citat deja, „definitoriu pentru Ortodoxia românească, după cum nu exista nici pericolul ca [ele] să devină [contagioase] în mediile monastice sau parohiale”.
Autoritatea lumii asupra BOR a ajuns atît de mare, încît Sinodul sau comunicatele Patriarhiei nu doar că se delimitează de declarațiile celor care încearcă să fie consecvenți cu învățătura creștină, ci acceptă tacit încălcarea acestei învățături atunci cînd presiunea seculară o cere, așa cum s-a întîmplat în cazul împărtășirii mitropolitului Nicolae Corneanu în cadrul unei slujbe greco-catolice:
„Din partea episcopilor, nici o critică. Nici unul dintre confraţii mei episcopi nu m-a atacat nici verbal, nici în scris. Am participat la ședința Sfântului Sinod, care a clarificat problema fără a intra în detalii. Sfântul Sinod a tratat cazul cu o anumită rapiditate. […] problema mea a fost pusă pe ordinea de zi alături de cea a episcopului de Oradea care a concelebrat un botez (n.n. – slujba de sfințire a Aghiazmei mari în ziua de Bobotează) cu episcopul greco-catolic. Am vorbit despre cazul meu, dar nici unul dintre membrii Sinodului nu a luat cuvântul. Nici unul nu a intervenit. Prin ridicarea mâinii s-a decis ca gestul meu să nu fie condamnat, cu o singură excepție: cea a mitropolitului de Cluj, Bartolomeu Anania. Nu cunoştea exact ceea ce s-a întâmplat; a prezentat versiunea unui jurnal laic. Tăcere, în aula sinodală. Atunci, patriarhul a întrebat: care este părerea voastră? Toți au tăcut din nou. Așa a decurs.” (http://acvila30.ro/mitropolitul-nicolae-corneanu-gestul-ramane-nu-ma-pocaiesc/). Nu a fost așadar vorba de nici un regret și pocăință care ar fi justificat „iertarea” celor doi ierarhi (https://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2008/07/080709_sinod_corneanu.shtml)
În legătură cu atitudinea de atunci a Sinodului, părintele Arsenie Papacioc observa:
„Sinodul B.O.R. însă nu a dat niciun răspuns; Sinodul nostru tace. Ar fi cazul sa se trezească si sa ia o măsură! (…) Personal, îl consider un alintat, nici măcar un copil – pentru ca unui copil îi poți găsi o scuza. (…) Sinodul trebuie sa ia o măsură, dar, din păcate, Sinodul nostru doarme. Mă aștept totuși sa aibă o reacție ferma, înțeleapta. Pana la urma, oricum adevărul va birui, iar sinodalii care acum se tem sa ia o măsură vor rămîne niște lași, de nicăieri.” (http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-arsenie-papacioc-este-o-batjocura-ceea-ce-a-facut-mitropolitul-nicolae-corneanu/)
În 6 noiembrie 2020, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților publica o recomandare pastorală cu privire la „un vot corect și responsabil” (https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/recomandari-pastorale-pentru-un-vot-responsabil-si-corect/) În campania electorală, BOR a putut să ofere sub forma celor zece criterii un îndrumar moral alegătorilor; de ce nu o poate face și acum, în contextul vaccinării quasi-forțate? De ce, în privința alegerii politice, BOR nu le-a recomandat credincioșilor să-i consulte pe politologi, pe analiștii politici, pe „experți”? Este sănătatea socială/ politică, superioară sănătății personale? În plus, nu este vaccinarea, ca obiectiv al sănătății publice, și o chestiune politică? Arhiepiscopia Sucevei îi îndemna „pe toți cetățenii să facă alegeri după criterii care vizează realizarea binelui țării și promovarea valorilor creștine în societate.” (am discutat propunerea Arhiepiscopiei Sucevei la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/12/sansa-unei-palme.html) Dacă vaccinarea contribuie la „realizarea binelui țării” (și pentru unii chiar și la „promovarea valorilor creștine în societate”), de ce astăzi Patriarhia lasă realizarea acestui bine doar în seama specialiștilor din sănătate: „În plină pandemie, în contextul în care secțiile ATI ale spitalelor din întreaga țară sunt total excedate de bolnavi care agonizează, datoria rațională a fiecăruia dintre noi este să asculte cu luare aminte exclusiv de sfaturile medicilor, cărora le datorăm prețuire și recunoștință” (https://www.g4media.ro/patriarhia-romana-respinge-dur-mesajele-lui-ips-teodosie-indemnul-unui-cleric-impotriva-vaccinarii-e-total-si-ferm-dezavuat-de-biserica-datoria-rationala-a-fiecaruia-dintre-noi-este-sa-asc.html)? De ce se distanțează Patriarhia de credincioșii cărora li se pare inacceptabil ca preocuparea pentru sănătatea personală să-i revină exclusiv statului, cu atît mai mult cu cît vorbim despre un stat care a abandonat, dacă nu cumva a sabotat direct sistemul public de sănătate, un stat pentru care preocuparea pentru sănătatea publică se reduce la campania de vaccinare?
Românii
ortodocși se bucură astăzi de mai multe biserici ca niciodată în
istorie; dar tot ca niciodată în întreaga lor istorie, au ajuns într-o vreme cînd au
motive să se întrebe dacă mai au și Biserică. Problema nu este (doar) ce face Patriarhia cu banii statului – problema este ce face cu harul lui Dumnezeu, de ce îl închide înaintea oamenilor.