Trena pe care n-o mai vedea nimeni pentru că erau cu toții în blugi

 

 „Și curtenii au mers înainte și au dus trena pe care n-o vedea nimeni fiindcă nu era nici o trenă.”

Andersen, „Hainele cele noi ale împăratului”

 

Într-un interviu acordat recent (https://www.contributors.ro/interviu-cu-soprana-angela-gheorghiu-in-romania-am-invatat-o-falsa-istorie-muzicii-fabricata-si-comandata/), Angela Gheorghiu reușește performanța de a face din lucrurile mari un fel de treaba mare de care nu sunt capabili decît indivizii pregătiți cu adevărat pentru această sarcină deosebită. De-abia după ce a plecat din România, soprana a descoperit că Ciprian Porumbescu, George Enescu sau Maria Tănase n-au fost capabili decît de numărul unu, în ciuda unor scremete onorabile.

Nota introductivă a interviului îi previne pe cititori că exagerarea reușitelor locale ne împiedică să vedem performanțele adevărate, care sunt validate exclusiv internațional: „nu mai avem încredere în cuvintele mari, s-au falsificat prin abuz de utilizare, sunt demonetizate. Ele nu se potrivesc aproape niciodată celor despre care se spun. În edificarea unei vanități naționale exagerăm merite și izbânzi. Iar asta îi nedreptățește tocmai pe cei cărora li se potrivesc. Dar, Angelei Gheorghiu cuvintele mari i se potrivesc. Sunt îndreptățite. Sunt dovedite, după cum spune ea.”

Lucrurile mari nu se dovedesc în România. Lucrurile mari se dovedesc într-o lume mare. Lucrurile mari din România sunt inevitabil lucruri mici, făcute de oameni mici validați de o cultură mică: Porumbescu a scris o operetă românească, „lucrările de început ale lui Enescu sunt de fapt muzică populară românească orchestrată”, iar Maria Tănase a cîntat la New York „doar la comunitățile de români”. După cum precizează Gheorghiu, „nu numai istoria de la școală, istoria României, politică sau socială, dar și istoria culturală este alcătuită în România din false legende. Din oameni despre care ni se spune că au făcut, că sunt mari, dar ei nu sunt așa de mari.” De ce nu sunt mari? Pentru că nu sunt recunoscuți de lumea mare. Cele mai bune lucrări ale lui Enescu sunt, din punctul artistei de vedere, cele mai neromânești: „Lucrările cu adevărat ale lui Enescu sunt doar acelea care sunt foarte moderne și foarte speciale în stilul muzicii franțuzesti al epocii sale.” Eroii culturii românești nu sunt mici neapărat prin comparație cu eroii mari ai culturilor mari, ci mai ales pentru că s-au mulțumit să se recunoscă într-o cultură mică.

Cu toate acestea, Angela Gheorghiu ține la reprezentarea cadrului clasic, fidel contextului original al operei:

 

„Textul si contextul unei opere e important. Compozitorul nu a scris muzica și după aceea a pus textul. Compozitorul a scris muzica în funcție de text. Pentru el textul, drama și cuvintele contează.

[…] Romeo și Julieta la Viena, în timp ce Holender era director. I–am spus lui Holender, nu te supăra, eu într-o astfel de producție nu pot juca. Regia era în bluejeans. Există o arie acolo, e foarte cunoscută, se numește, toată lumea o știe, Je veux vivre… care are o noblețe, și o spontaneitate și o mare puritate. Fata aceea are o educație a epocii aceleia. Eu nu pot să o redau în bluejeans… Este absolut imposibil. Nu pot să-mi bat joc de text, nu pot să-mi bat joc de muzică.” Aceasta înseamnă că doar vocea și muzica, indiferent de calitatea interpretativă, nu sunt suficiente: pentru ca povestea operei să fie credibilă, este obligatorie păstrarea contextului. Decorul, recuzita sunt importante nu doar pentru a crea o atmosferă corespunzătoare epocii, nu doar pentru a asigura iluzia verosimilității, ci pentru că fac parte din povestea respectivă. Costumul de epocă nu este o simplă extravaganță, așa cum blugii nu exprimă doar o atitudine degajată, dezinhibată: costumul de epocă vorbește despre o lume ierarhică, despre un tip de ordine contestat de lumea de astăzi simbolizată vestimentar de blugi și de îmbrăcămintea unisex, o lume întemeiată așadar, după cum arăta părintele Schmemann, pe o egalitate artificială:

 

„Ne aflăm așadar într-un cerc vicios – un cerc vicios care devine inevitabil atunci cînd o experiență eternă organică, primordială este întreruptă. Cultura noastră contemporană constă în negarea și întreruperea acelei experiențe organice; esența ei însăși este negare. Este o experiență a negativismului, răzvrătirii, protestului. Întregul concept de eliberare este total negativ. Ideea «toți oamenii sunt egali» este una dintre cele mai eronate rădăcini a priori. Din ea urmează că «toți oamenii sunt liberi», că «iubirea este întotdeauna ceva pozitiv» (de aici, de exemplu, justificarea pentru homosexualitate) și că oricare limitare este abuzivă. Atîta timp cît creștinii înșiși acceptă toate aceste «principii», atîta timp cît acceptă cultura construită pe baza acestor principii, nici un argument despre imposibilitatea femeilor de a deveni preoți nu sună valid, ci pare ipocrit și înșelător. Dacă începem discuția cu o «egalitate» abstractă, ireală, nenaturală între bărbați și femei, nici un argument nu este posibil. Trebuie să începem prin expunerea, prin demascarea acestui principiu ca fiind fals pentru că este o invenție abstractă. Întreaga cultură contemporană trebuie să fie respinsă împreună cu premisele ei false, chiar demonice.” (The Journals of Father Alexander Schmemann, 1973-1983, St. Vladimir's Seminary Press, 2000, însemnarea din ziua de miercuri, 11 februarie 1976, p. 106-107, trad. citatului de G. F.)

 

Costumele de epocă reprezintă astfel un mijloc subversiv, reacționar, de contestare a actualei ordini ireale și nenaturale, contribuind, odată cu intensitatea manifestării sentimentelor exprimate de protagoniști, la recuperarea înțelegerii naturale a identităților sexuale și a relațiilor tradiționale dintre ele. Regia clasică permite nu doar identificarea spectatorilor cu situațiile și destinele personajelor, ci mai ales regăsirea lor ca ființe umane, trezindu-le dorul și nevoia pentru o lume întemeiată pe ordinea naturală a vieții.

Ignorarea contextului istoric afectează transmiterea și receptarea mesajului operei cu atît mai mult astăzi, într-o cultură a contestării întregii experiențe umane, a trecutului în întregul lui. Anacronismul grav nu este realizat de o Julietă în costum elisabetan, ci de una în blugi și cu buricul expus. Aparent, Angela Gheorghiu a înțeles acest lucru și nu pare să ceară o regie clasică din simplă pedanterie sau doar dintr-o exigență profesională. Atunci de ce le reproșează celor trei artiști români (Porumbescu, Enescu, Maria Tănase) atenția pentru local, pentru particularitățile contextului istoric imediat? De ce valoarea unei creații este anulată prin valorificarea izvoarelor locale de inspirație? De ce apărăm dreptul personajelor de a apărea în costumele originale în timp ce le cerem creatorilor lor să apară în blugi, să fie adică la fel ca toată lumea?

De fapt, valorile naționale nu au nevoie de validare internațională pentru a ne reprezenta în mod legitim și nici pentru ca noi să ne regăsim în ele. Cărtărescu nu ar deveni o valoare națională dacă ar lua Nobelul; ce-i drept, poate că astfel va fi recunoscut drept un scriitor mare, dar asta nu-l va scuti de obligația morală de a încerca să fie pînă la urmă un scriitor adevărat. Un popor nu are nevoie de oameni mari, ci de oameni adevărați. Ceea ce-l face mare pe un om este capacitatea de a recunoaște și de a se dărui adevărurilor care definesc ființa umană, recunoștința față de o ordine care, odată asumată, îl îmbogățește pe om și îl inspiră.

Cultura mare trebuie să fie înainte de orice o cultură adevărată, fapt confirmat de vremurile actuale: oricît ar fi de mare, o cultură se prăbușește și dispare atunci cînd încetează să mai fie o cultură de subzistență, adică o cultură a lucrurilor permanente care asigură corespondența dintre ordinea sufletească și ordinea realității. Sigur, lumea de astăzi vorbește despre valori, ba chiar este obsedată de ele. Însă raportul dintre aceste valori este în cultura de astăzi fie inversat, fie distrus cu totul: după cum arăta părintele Schmemann, fiind desprinsă de adevăr, libertatea ajunge să fie opusă egalității, vieții și demnității ființei umane.

Acest lucru explică și de ce personaje care vedeau în harta României, de pildă, un contur de fecală, nu au putut și nu pot deveni legende, ci au rămas goale în conștiința națională în ciuda pretențiilor croitorilor șarlatani din cultură și din Biserică de a-i îmbrăca în haine noi pe toți cei hotărîți să-l facă pe popor să tacă în fața imposturii și a falsificării realității.  

Atît în consemnarea din 11 februarie 1976, cît și în alte locuri (vezi de pildă însemnarea din 20 aprilie 1981), părintele Schmemann arată felul în care egalitarismul și comparația sunt principalele instrumente ale dezumanizării omului, pentru că îl raportează pe om, pe fiecare individ, la el însuși (sau la alți oameni), excluzînd tocmai termenul fundamental de referință care asigură posibilitatea împlinirii fiecărui om: Dumnezeu, Sfînta Treime în care cele Trei Persoane nu sunt egale tocmai pentru că sunt una prin iubirea Lor desăvîrșită.

„Consider, în 2021, că sunt singura voce din România care are poziția și astfel obligația, după 31 de ani de carieră internațională, să atrag puțin atenția și să-i rog pe oameni să fie mai atenți la falsele legende,” observă Gheorghiu, substituindu-se astfel judecății istoriei. Dar dacă părintele Schmemann are dreptate, atunci gestul sopranei amenință adevărata ierarhie organică și naturală a vieții înseși. Orice altă mare autoritate poate contesta mîine lista lui Gheorghiu, fie înlocuind-o cu altă listă, fie anulînd toate listele, fie punînd-i pe listă pe toți. Dar la nivelul la care lucrurile contează cu adevărat, valoarea lui Enescu, de pildă, nu poate fi determinată comparîndu-i lucrările și numărîndu-i concertele și sălile în care a apărut, ci de măsura în care muzica lui îi reflectă, pe lîngă subtilitate și măiestrie, mai ales iubirea. Iar poporul român i-a simțit iubirea, așa cum a simțit iubirea lui Ciprian Porumbescu sau a Mariei Tănase. Poate că ceva din această iubire a simțit și soprana româncă atunci cînd mărturisea că „doar un cor românesc putea să-mi cânte muzica ortodoxă românească, așa cum o vreau eu” și că înregistrările cu Madrigalul la Londra în 1996 au fost „una dintre cele mai frumoase experiențe muzicale din viața mea.”