Pagini

Oameni și Locuri

vineri, 5 noiembrie 2021

Muzică și revelație

 

Diferența dintre iubitorii de muzică în privința atitudinii față de actualele vaccinuri anticovid ne ajută să înțelegem mai bine motivația mai adîncă care-i separă pe cei favorabili vaccinării de cei care se împotrivesc în special vaccinării forțate. Astfel, dacă rezerva față de vaccin și mai ales opoziția la vaccinarea obligatorie vine din zona previzibilă folk/rock/rap, încrederea în vaccin descrie solidarități surprinzătoare. În timp ce, după toate aparențele, maneliștii, clubberii și publicul de muzică clasică s-au vaccinat în marea lor majoritate, folkiștii, rockerii și rapperii par să opună rezistență la presiunea cu care campania de vaccinare ne forțează să admitem necesitatea vaccinării universale (lumea muzicii populare și lăutărești pare mai degrabă împărțită în această privință). Dacă lucrurile stau așa, care ar fi explicația?

Din capul locului, nivelul de educație poate fi exclus din discuție dacă ținem cont de disponibilitatea zonei maneliste pentru vaccinare. Totodată, aparent libertatea este la fel de importantă pentru fiecare dintre aceste categorii, astfel încît nu putem aborda rezerva folkiștilor, rockerilor și rapperilor doar prin importanța deosebită pe care libertatea o are pentru modul lor de viață. Însă dacă am avea în vedere nu libertatea ca atare, ci modul diferit în care libertatea este înțeleasă în cele două comunități muzicale determinate de raportarea la vaccin, cred că am ajunge la miezul problemei creată de obligativitatea vaccinării: în timp ce unii acceptă să se vaccineze pentru că au în vedere o înțelegere restrictivă a libertății ca libertate de a face ceva (libertatea de a circula, a munci, a se distra), cei care refuză vaccinarea obligatorie văd libertatea în sensul ei mai cuprinzător, ca libertate de a fi (ceea ce sunt). Din acest motiv, prima categorie este mai legată de ordinea socială decît cealaltă și, prin urmare, mai ușor de obligat să accepte condiții care, pentru cea de-a doua categorie, reprezintă un atac direct nu la drepturi civile, ci la dimensiunea esențială a ființei umane, care este desființată prin impunerea unei decizii împotriva voinței sale. Nu întîmplător, Securitatea le acorda folkiștilor și rockerilor o atenție specială (https://evz.ro/securitatea-si-rockul-progresiv-document-incendiar-din-arhiva-cn.html, sau la https://www.europafm.ro/muzeul-rock-din-romania-prima-arhiva-online-a-fenomenelor-culturale-muzicale-rock/).

Se poate înțelege atunci de ce vaccinarea poate fi pentru unii dintre noi „unul dintre cele mai importante lucruri care ne-ar putea fi cerute vreodată” („Having a vaccine is one of the most important things you will ever be asked to do – get it to protect your loved ones and to make sure you can return to creating those special moments.” https://www.gov.uk/government/news/nightlife-industry-joins-covid-19-vaccine-push-for-young-people ), în timp ce refuzul vaccinării forțate constituie pentru alții expresia demnității umane însăși. Din acest punct de vedere, spectacolul oferit de violonistul Alexandru Tomescu în favoarea vaccinării (https://www.agerpres.ro/cultura/2021/05/07/violonistul-alexandru-tomescu-va-canta-duminica-la-centrul-de-vaccinare-de-la-biblioteca-nationala--709038) mi se pare chiar mai nedemn decît recompensa în mici de la centrul de vaccinare organizat la Piața Obor (https://www.hotnews.ro/stiri-coronavirus-24852844-vaccinare-covid-mici-piata-obor.htm) tocmai pentru că a redus muzica lui Mozart, să zicem, la o porție delicioasă pe masa unui consumator pretențios.

Dacă lucrurile stau așa, asta înseamnă că odată cu o înțelegere mai profundă a libertății vine și o înțelegere mai profundă a muzicii: muzica nu ar trebui să fie doar un prilej de delectare sau de paranghelie (respect la frații mei!), ci o stare de grație în care omul se redescoperă și se afirmă pe sine nu atît ca ființă superioară (conștiința că „are valoare” legînd și în această privință elita de maneliști), ci mai ales ca ființă fragilă și vulnerabilă, care riscă să-și corupă iremediabil natura atunci cînd este dispusă să și-o negocieze. Kurt Vonnegut, care și-a îndeplinit atît de bine misiunea încît puțini dintre noi știu că a fost agentul secret al lui Dumnezeu printre atei și credincioși deopotrivă, spunea că-și dorea ca epitaful lui să fie acesta: „singura dovadă a existenței lui Dumnezeu de care răposatul a avut nevoie a fost muzica” (https://www.avclub.com/kurt-vonnegut-used-a-graduation-speech-to-explain-how-1798268099)    

Creștinii știu desigur că încercarea de a deveni ca Dumnezeu fără Dumnezeu este sortită eșecului; din păcate nu par să acorde suficientă atenție faptului că același eșec îi așteaptă și pe toți cei care nu se străduiesc să devină ca Dumnezeu (prin Dumnezeu), ci se mulțumesc să fie simpli oameni. Omul adevărat este omul îndumnezeit. Din perspectivă creștină, omul autonom, omul neutru, omul „pur și simplu” nu există. Nu există decît fie oameni îndumnezeiți, fie oameni îndrăciți.

Refuzul vaccinării nu ne aduce automat mai aproape de Dumnezeu, după cum nu cred că vaccinarea anticovid ne îndepărtează de Dumnezeu. Intenția contează, cum am mai spus și cu alte ocazii, fără a preciza însă la vremea respectivă că totul contează, o completare pe care mă bucur să o fac aici. Dacă pentru noi vaccinul este o formalitate precum masca sau un medicament ca oricare altul, fără să-l privim ca pe un dar salvator de la Dumnezeu (este puțin probabil ca Dumnezeu să fi închis ochii la fel de ușor ca Vaticanul cu privire la întrebuințarea liniilor celulare provenite de la fetuși umani), ca pe un miracol al unei științe pseudo-religioase și fără să reducem salvarea vieții la salvarea acestei vieți, atunci nu cred că vaccinarea reprezintă, așa cum greșit mi se pare că o percep unii, o lepădare de Dumnezeu. Chiar și atunci cînd este făcută exclusiv din frica de boală, de autorități sau de mediul social, ea este desigur semnul puținătății credinței sau chiar lipsei credinței, dar nici măcar în acest caz nu mi se pare că poate fi considerată o lepădare de credință. Vaccinarea este o lepădare de credință doar în momentul în care a devenit ea însăși expresia unei noi credințe, a unei noi religii (a sănătății), fenomen din păcate tot mai răspîndit după cum am mai semnalat în postările anterioare de pe acest blog.

Pentru Anton Pann, muzica vocală era o „plînsocuvîntare”; ea însemna expresia durerilor trupești și sufletești provocate de alungarea din rai (https://www.crestinortodox.ro/liturgica/muzica-bizantina/anton-pann-catre-iubitorii-muze-139052.html; vezi și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2017/07/sunetul-muzicii.html). Aceasta înseamnă că durerea, suferința nu este starea noastră naturală, ci exprimă înstrăinarea noastră de locul nostru și de noi înșine. Aceasta înseamnă totodată că nu ne putem vindeca în afara căminului nostru, iar orice vindecare care promite să facă acest lucru nu este decît o vindecare mincinoasă, care nu face decît să ne ascundă starea mortală de înstrăinare. Nu doar așteptările greșite față de vaccinurile anticovid, ci întreaga religie terapeutică de astăzi cu care creștinismul, inclusiv cel ortodox, se confundă tot mai mult, după cum a arătat mai demult părintele Alexander Schmemann și mai recent Rod Dreher, reprezintă noi moduri de a ne scoate de pe drum.

Nu putem fi noi înșine decît în locul nostru, iar locul nostru nu poate fi decît în Dumnezeu. Din acest motiv, locul și drumul sunt reperele fundamentale ale ființei umane, după cum am încercat să arăt încă de la primele texte publicate cu aproape cincisprezece ani în urmă și am continuat să o fac pe acest blog în special în cadrul rubricilor „Omul și locul” și „Dacă ieși de pe drum”. Omul este pe drum chiar și atunci cînd se află în locul lui și se află în locul lui chiar și atunci cînd este pe drum. Mai mult: omul nu poate fi pe drum dacă nu este deja în locul lui și nu este în locul lui decît atunci cînd se află pe drum.

Pe drum, omul merge ca poetul (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/10/ca-poetii-pe-drum.html). Poetul este cel care vede. Însă omul nu doar vede. Omul și aude, iar omul călător aude mai ales muzică și este rănit de sunetele nemuzicale. Pe lîngă asta, drumețul nu doar vede și aude, ci și vorbește și cîntă. Cîntarea lui vorbește despre loc și despre drum. Toată muzica este, în esența ei, apocaliptică: ne revelează înstrăinarea noastră și nevoia de a ajunge acasă.