Omul trăiește în societate chiar și atunci cînd este izolat fizic de ea. Oricît ar fi de lipsit de strictul necesar, naufragiatului solitar într-un loc izolat nu-i va lipsi niciodată amintirea societății de care se bucurase pînă în momentul naufragiului, iar această amintire îl poate face mai degrabă să-și compromită supraviețuirea și să piardă relația sa cu locul real în care se află, renunțînd să-l mai organizeze, decît să-l scoată din societatea (imaginară) conservată în plan psihologic; bătrînul care trăiește singur într-un mare oraș păstrează legătura cu societatea prin animalul de companie și prin prelungirea oricărui contact uman aparent accidental, în realitate urmărit și realizat prin diverse scenarii, care fac din vizita la farmacie/cabinetul medical/biserică/magazin un mod cotidian de cultivare și întreținere a unei fragile rețele sociale care funcționează printr-o reciprocitate presupusă doar printr-o viclenie salvatoare a minții; sugarul este concentrat asupra sunetelor și imaginilor familiare care-l asigură că nu este singur.
Izolarea față de
societate nu poate fi decît involuntară, fiind cauzată de afecțiuni grave de
natură psihică, fapt confirmat de răspîndirea tot mai mare a afecțiunilor psihice
în societățile individualiste din Vest. Nici măcar anarhistul, ca să invoc un
caz extrem, nu este antisocial: el contestă doar societatea organizată în funcție de anumite reguli.
Anarhistul se opune regulilor, nu societății, fapt care poate pune sub semnul
întrebării sănătatea lui mintală, dar nu și participarea lui în societate. Departe
de a fi desprins de societate, anarhistul este obsedat de ea, devenind o
victimă a propriei obsesii. La rîndul lui, refuzul unei societăți afectată de
diverse patologii reale sau doar imaginate nu constituie efectiv o reacție
antisocială, ci uneori poate reprezenta mai degrabă instinctul de conservare al
societății, care se retrage într-un țesut social sănătos sau care, cel puțin, se pretinde a fi sănătos, precum se-ntîmplă în unele societăți secrete sau în unele secte milenariste. Dar chiar și în aceste cazuri, ideea este conservarea sau restaurarea revoluționară sau apocaliptică a societății umane, nu negarea ei. Pînă și gnosticii se retrag îngroziți la vederea spectacolului scandalos al trupurilor omenești care umblă liber pe străzile orașelor la o conferință cu avva Andrei Pleșu și ceilalți Mari inițiați din BOR.
Semnul cel mai clar al îmbolnăvirii societății se observă în încercarea de afirmare și impunere corespunzătoare a unei înțelegeri restrictive a societății. Criteriile unei astfel de redefiniri par să fie strict raționale. Dar pentru că sunt desprinse de criteriile tradiționale ale normalității (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/11/care-realitate-normalul-si-rationalul-ii.html), caracterul lor rațional este contestabil, întrucît rațiunea lor este întemeiată pe o normalitate imaginată, de o nouă perspectivă asupra societății, nesusținută încă de verificarea ei printr-o experiență istorică satisfăcătoare. Ce face ca această nouă viziune asupra societății cu care ne confruntăm în prezent să fie diferită de viziunea socială tradițională? Pe scurt, este vorba despre faptul că în timp ce anunță o societate globală, totală, această nouă viziune exclude existența societăților. Noua normalitate pretinde că nu există decît o singură normalitate, o normalitate care admite desigur existența diversității, a „comunităților” cu condiția ca această diversitate, respectiv ca fiecare comunitate, să fie inclusivă, nu exclusivă: așa cum o comunitate LGBT primește creștini, tot astfel și Biserica trebuie să fie deschisă față de membri LGBT. Este rațional, este logic – deci este normal. [Completare ulterioară, 08.11.2021, 16:06: Această nouă normalitate se constituie nu prin acordul cu o rațiune tradițională, ci prin decizia unei rațiuni revoluționare, care atribuie anormalității dreptul de a desființa recunoașterea normalității. Noua normalitate este unică nu în sensul omogenității ei, de vreme ce admite forme diverse de normalitate, ci în sensul în care respinge normalitatea opusă, tradițională. Această desființare a dispoziției umane înnăscute de recunoaștere a normalității, a realității, este anulată prin înlocuirea nevoii naturale de recunoaștere prin satisfacerea unei curiozități induse artificial. Efortul de recunoaștere a realității este anulat, spre ușurarea celor pentru care educația pare nu dar nejustificat de grea, dar și inutilă. În schimb, învățarea și cunoașterea sunt transformate în joc, educația devine un exercițiu de redefinire a realității, proces despre care am scris în numeroase ocazii pe acest blog. Natura experimentală a noii viziuni despre normalitate pare mai atrăgătoare pentru că promite să-i ofere fiecărui om posibilitatea e a fi creatorul propriei sale vieți, lumi, societăți. Este o aplicare la realitate a jocurilor video de rol (role playing games), care nu face decît să reducă viața la un experiment de divertisment. Viața reală devine la propriu un rol dintr-o aplicație socială proiectată de noii ideocrați. Idiocrația este rezultatul, dacă nu chiar scopul, oricărei ideocrații.]
O astfel de redefinire tinde să fie impusă printr-un program reformator în scopul normalizării prin raționalizare a categoriilor – a societăților – percepute ca amenințări la adresa noii societăți, a noii normalități. În societatea deschisă în mod rațional, consensul asupra rolului pozitiv al deschiderii trebuie să fie total, ceea ce face din oricine nu împărtășește acest consens un adversar nu al societății deschise, ci al societății umane identificată cu societatea deschisă. Societatea deschisă este o societate întemeiată strict rațional, prin consens universal (de vreme ce regulile rațiunii sunt universale), de unde și entuziasmul cu care Soros a preluat proiectul lui Popper, integrîndu-l într-o viziune umanistă cosmopolită (https://www.theguardian.com/news/2018/jul/06/the-george-soros-philosophy-and-its-fatal-flaw).
De aceea, sustragerea unei categorii de oameni de la această înțelegere revoluționară globală a societății este descrisă ca o trădare, ca un refuz al societății, al rațiunii și al normalității (este util de amintit că cei care nu s-au vaccinat anticovid sunt descriși în mod curent drept iraționali, antisociali și piedici în calea revenirii la normalitate). În fapt, evitarea tendințelor reformatoare ale societății deschise nu reprezintă o alegere solitară potențial criminală, așa cum este zugrăvită de reformatori, ci un reflex al vechii normalități, o încercare de a proteja societatea de sine însăși. O astfel de încercare nu poate fi realizată în afara societății și cu atît mai puțin împotriva societății, ci doar în afara societății deschise și împotriva pretențiilor ei de a defini în termeni strict științifici normalitatea.
În ce măsură creștinii abandonați de ierarhie pot face acest lucru, este greu de spus; am văzut recent că există o înțelegere superficială a desprindere monastice de lume chiar și printre intelectuali ortodocși, ceea ce face ca șansele unei participări substanțiale și convingătoare a creștinilor în spațiul public să fie poate chiar mai limitate. Ce merită amintit prin urmare în această privință este că lepădarea de lume a pustnicului creștin nu reprezintă o detașare de lume (în sensul maniheic al lumii ca ordine a răului/păcatului sau în cel gnostic al lumii ca iluzie sau realitate de mîna a doua). Pustnicul creștin nu se detașează niciodată de lume, ci se atașează Împărăției lui Dumnezeu asumînd pe deplin angajamentul luat de fiecare creștin prin botez de a se lepăda nu de lume ca societate impură, ci de satana, adică de stăpînitorul acestei lumi. Creștinul nu se leapădă de o lume păcătoasă, ci de lumea păcatului:
„Căci șezînd eu odată în chilie la Schit, mă supărau gândurile și îmi ziceau : du-te în pustie și vezi ce vei afla acolo ! Deci am rămas luptîndu-mă cu gândul cinci ani, zicînd: nu cumva de la diavolul este aceasta? Și dacă a zăbovit gîndul, m-am dus în pustie și am aflat acolo un iezer de apă și ostrov în mijlocul lui și au venit fiarele pustiei să bea apă dintr-însul. Și am văzut în mijlocul lor doi oameni goi și s-a înspăimîntat trupul meu, căci am socotit cum că sunt duhuri, iar ei dacă m-au văzut înspăimîntat, au grăit către mine: nu te teme, căci și noi oameni suntem. Și am zis lor: de unde sunteți și cum ați venit în pustia aceasta? Iar ei au răspuns: de la chinovie suntem și ne-am întocmit între noi și am ieșit aici. Și iată avem patruzeci de ani și unul din noi este egiptean, iar celălalt este libian. Și m-au întrebat și ei zicînd: cum se află lumea, de vine apa la vremea sa și de are lumea îndestularea sa și am zis lor: are. Și eu i-am întrebat cum pot să mă fac călugăr și ei mi-au răspuns: de nu se va lepăda cineva de toate ale lumii, nu poate să fie călugăr. Și am zis lor: eu sunt slab și nu pot ca voi. Iar ei mi-au zis: dacă nu poți ca noi, șezi în chilia ta și-ți plînge păcatele tale.” (Patericul egiptean, Macarie Egipteanul, 2)
Pustnicii din pustie se lepădaseră de toate ale lumii, dar în același timp doreau să se asigure că lumii nu-i lipsește nimic. Lucrul de care se lepădaseră ei era viața pentru sine în scopul de a trăi doar pentru Dumnezeu și în Dumnezeu și, de aceea, nu le lipsea nimic: „Și i-am întrebat: cînd se face iarna nu răciți? Si cînd se face arșița, nu se ard trupurile voastre? Iar ei mi-au zis: Dumnezeu ne-a făcut nouă iconomia aceasta, încît nici iarna nu răcim, nici vara nu ne vatămă arșița.”
Departe de a trăi în afara societății, fie că se află în pustie sau în cetate, adevărații călugări trăiesc în societatea omului cu Dumnezeu creată prin deschiderea societății divine a celor Trei Persoane spre persoana umană. Călugărul nu pleacă din lume pentru a părăsi societate oamenilor, ci pentru a trăi în modelul societății umane. Această societate divino-umană are regulile ei, dar, spre deosebire de societatea omenească rațională, nu-și impune regulile [completare ulterioară: nu vreau să spun că poruncile lui Dumnezeu sunt facultative sau deschise interpretării, ci că participarea la ordinea Dumnezeiască nu este obligatorie, în timp ce ascultarea de Tatăl este indispensabilă pentru că împărăția lui Dumnezeu înseamnă tocmai împlinirea voii Tatălui „precum în cer, așa și pe pămînt”]. Dimpotrivă, ce putem observa este că, pe de o parte, societatea deschisă tinde să-și impună regulile asupra societății divino-umane din Biserică, iar, pe de altă parte, că Biserica este tot mai dispusă să le accepte.
Este foarte posibil ca, într-o anumită măsură, presiunea exercitată asupra Bisericii peste tot în lume în contextul pandemiei de coronavirus să țină de acest interes al societății deschise de a deschide Biserica în sensul noii normalități. În același timp, este limpede că în contextul în care normalitatea este definită în termeni medicali iar solidaritatea socială prin acceptarea tratamentelor medicale care promit să asigure această normalitate, liderii creștini sunt dispuși să accepte impunerea unei condiții extrinseci constituției naturii umane, chiar dacă acest lucru înseamnă pervertirea înțelegerii clasice a ființei umane. O redefinire a naturii umane este necesară elaborării unei noi ordini sociale. Această nouă ordine socială este asigurată printr-o nouă ierarhie socială. Noile criterii de determinare a ierarhiei sociale sunt constituite de treimea toleranță-diversitate-inclusivitate prin care este redefinită integritatea morală, a cărei respectare este urmărită de gardienii corectitudinii politice. Performanța profesională este subordonată noii integrități morale, fiind privită cu suspiciune în virtutea observației (corecte) că orice cercetare riguroasă onestă poate ajunge la adevăr dacă este dusă pînă la capăt.
O mare parte a populației din prezent a fost educată în cadrul vechilor criterii care permiteau ascensiunea socială în societatea tradițională, înlocuită deja în Apus cu societatea deschisă. Pînă cînd noua ierarhie socială va fi ocupată de indivizii din generațiile născute în acest mileniu, care au fost expuse la noua educație deschisă, temporar și în vederea distrugerii ultimelor zone sociale în care vechea ordine socială încă mai funcționează indivizilor din generațiile mai vechi li se permite să funcționeze prin diverse concesii făcute noii normalități. Este posibil ca vaccinarea să fie una dintre aceste concesii. [Update, 17:33: Astfel, vaccinații beneficiază de privilegiile unei noi clase sociale superioare, bucurîndu-se de acces liber în perioadele și locurile unde nevaccinaților le este interzis; în plus, calitățile prin care sunt identificați în mentalul social – persoane raționale, deschise, responsabile social și solidare, prin opoziție cu imaginea nevaccinatului de individ irațional, antisocial și închis în cursa propriilor teorii conspiraționiste – susțin ideea că vaccinații sunt îndreptățiți moral să preia funcțiile nevaccinaților, chiar și atunci cînd le sunt profesional inferiori.]
Dacă, așa cum explică Jordan Peterson, societatea funcționează prin relații de reciprocitate și de vreme ce oamenii au așteptări unii față de alții în virtutea unei biologii și psihologii comune (adică prin nevoi fizice și emoționale comune), de ce să nu admitem că pe fondul acestei umanități comune nu poate exista un model de comportament uman universal, care să justifice de pildă, moralitatea acțiunilor noastre în timp ce contrazice relativismul moral (https://www.youtube.com/watch?v=d3wtxYmkr2o)? Problema este însă că, în context pandemic, s-a accelerat introducerea unui model de comportament de tipul „situație de urgență”, care transformă o excepție într-o regulă universală. Desigur, oamenii se așteaptă în continuare să fii de treabă și să fii, cum arată Peterson, „nu tu însuți, ci ceea ce toată lumea are nevoie. Asta vrea toată lumea: fii ceea ce eu am nevoie să fii. […] Vreau să nu-mi faci rău, vreau să-mi faci bine.”
Dar dacă vedem binele comun în vaccinarea universală anticovid, atunci cel care nu se vaccinează îmi face rău nu doar pentru că nu-mi face bine, ci mai ales pentru că refuză să-și facă lui însuși binele de care are nevoie și el, și toți ceilalți. Nu m-ar surprinde dacă declarația lui Pavel de la 1 Corinteni 9, 20-23 „tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii”, ar fi folosită acum pentru a face din vaccinare o demonstrație de comportament creștin; în felul acesta, vaccinarea nu ar fi doar un bine comun social, ci și un bine transcendent, făcut din dorința de a integra Biserica în societatea deschisă făcînd astfel posibilă comunicarea dintre valorile cetății omului și valorile cetății lui Dumnezeu.
În felul acesta, o normalitate definită strict științific și determinată exclusiv biologic proiectează comportamente umane arbitrare care, în numele unui nou tip de umanism, îi refuză omului capacitatea de a acționa în virtutea unor criterii care deși sunt exterioare autorității științifice, rămîn întemeiate într-o experiență umană care a contribuit la înflorirea societăților prin cultivarea recunoașterii adevărului mai degrabă decît prin impunerea lui prin consens.
O astfel de societate nu poate rezista nici măcar prin violență și frică. Pentru că o lume arbitrară anulează responsabilitatea socială. Nu cred că responsabilitatea socială poate fi cultivată prin calcule și grafice, prin raportarea costurilor la beneficii, prin argumentele statisticii. O astfel de societate nu poate fi realizată și nu poate dura decît prin desființarea omului, mai precis, prin uniformizarea lui. Pentru susținătorii societății deschise, efectul produs de mass media și rețelele de socializare nu poate fi decît deosebit de promițător.
Relativismul moral și religios a uniformizat spiritual conștiința umană, în sensul în care a blocat-o într-o deschidere inertă, într-un acord prealabil absolut cu orice sistem religios, anulîndu-i astfel individului capacitatea unui angajament personal într-o tradiție religioasă specifică. La fel a făcut și relativismul cultural. Cu toate că îmi vine greu să cred că prin vaccinare s-ar putea realiza o nouă standardizare umană biologică, insistența cu care este solicitată vaccinarea universală exact de zonele favorabile societății deschise îmi pare neliniștitoare. Dar încă și mai neliniștitoare mi se pare ușurința cu care unii credincioși ortodocși pro-vaccin folosesc față de nevaccinați exact retorica arhitecților societății deschise.
Sf. Macarie se înspăimîntase de pustnicii întîlniți în pustie, pe care-i luase drept duhuri. Cu adevărat înspăimîntătoare este posibilitatea de a întîlni în societate oameni standardizați, neutralizați, care le cer tuturor celor diferiți să nu le facă rău, să le facă bine: să fie la fel ca ei.
[UPDATE: 17:48: Societatea deschisă este întemeiată pe o viziune reducționistă a omului, care se folosește de faptul că cei mai mulți dintre noi au uitat că societatea omului nu este doar a trupurilor, ci și a sufletelor. De aceea omul poate rămîne în societate chiar și atunci cînd se află în cea mai adîncă solitudine. Cee ce se urmărește astăzi în numele societății deschise este o deschidere aparentă realizată cu prețul închiderii reale a sufletelor. Societatea deschisă este de fapt una locuită de indivizi care au naufragiat interior, care nu mai sunt capabili de o comunicare umană reală, fără amintiri și fără regrete, indivizi incabili să-și mai recunoască pînă și propriul naufragiu și ale căror amintiri personale se reduc la cîteva filmulețe de pe TikTok.]