În textul despre natura și scopul răului într-o ordine biotehnologică, unde îmi exprimam rezervele față de rațiunea speranței afirmată de Paul Kingsnorth pe marginea acestei teme (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/12/masina-si-persoana.html), am formulat cîteva gînduri care ar fi trebuit precizate, lucru pe care îl fac în rîndurile următoare. Este vorba în special despre ideea legată de parazitarea divinității naturale a omului ( indicată prin afirmația „răul se folosește de chipul lui Dumnezeu din om pentru a justifica divinitatea naturală a omului”), precum și despre posibilitatea ca răul să se folosească de Mașină nu atît pentru aparenta subordonare a omului față de Mașină, ci mai degrabă în vederea „eliberării” lui prin orientarea către anti-Mașină („Răul se folosește de Mașină nu pentru ca noi să ne supunem Mașinii, ci pentru ca, slăbiți în puterile noastre personale, să ne recunoaștem în anti-persoana, să nu mai așteptăm și să dorim Persoana, ci să așteptăm și să ne dorim anti-Mașina”; „provocarea unei tehnopanici de amploare poate servi mai bine scopului răului de a-l face pe om să se recunoască într-o prezență opusă mașinii și superioară omului”). Mi se pare așadar că lămurirea relației dintre Persoană, anti-Persoană și Mașină ar putea fi utilă.
Contrar presupunerii gîndirii antimoderne și antitehnologice, deși Mașina se opune persoanei, amenințînd să o transforme în element al Mașinii, persoana nu este opusul Mașinii. Mașina este doar un instrument, un mijloc de transformare indirectă a persoanei în anti-persoană prin producerea, răspîndirea și întreținerea fricii. Mașina înseamnă nu doar organizare mecanică, diferită de ordinea vieții și nici doar absența libertății, cu toate că este evident că ingineria genetică este folosită astăzi pentru a controla viața într-un mod mecanic, strict rațional, fără respectarea condiției libertății. Din acest punct de vedere, opusul Mașinii este orice formă naturală de viață al cărei program biologic nu a fost încă modificat genetic în mod artificial, prin intermediul Mașinii. De pildă, un melc.
Mașina înseamnă aceste lucruri, iar dacă între un melc și persoana umană nu ar fi nici o diferență, Mașina ar fi anulat pînă acum persoana. Însă, după cum vom vedea în continuare, persoana înseamnă mai mult decît organism viu, rațional și liber. Tocmai pentru că persoana înseamnă infinit mai mult, tocmai pentru că în ea este ceva din Dumnezeu într-un mod unic nu doar în raport cu restul lumii create, ci și de la o persoană umană la alta, răul urmărește nu atît distrugerea persoanei, ci realizarea unei anti-persoane – unui anti-dumnezeu, unui antihrist – iar pentru aceasta are nevoie ca persoana să aleagă în mod liber un chip străin persoanei, un anti-chip. Răul propune același vechi proiect de împlinire fără Dumnezeu, prin care persoana realizează un chip care nu îi este constitutiv, ci chiar opus, ca și cum ar fi chipul ei propriu. Persoana trebuie făcută să se simtă împlinită prin alegerea unui idol în locul chipului personal după care a fost făcută.
Întrucît realizarea asemănării cu chipul după care am fost făcuți nu poate fi realizată în afara comuniunii cu Cel care este Chipul nostru și cu cei care participă prin hristificare la Chipul absolut al Tatălui, înseamnă că ceea ce se opune persoanei nu poate fi Mașina, ci anti-persoana, ființa a cărei esență a devenit contestarea participării la ordinea creată și neascultarea de Persoana absolută.
Mașina poate mecaniza viața. Dar nu poate mecaniza persoana. Așa cum doar persoana poate personaliza, așa cum doar în Persoana dumnezeiască a Fiului făcut om pot oamenii să devină persoane, tot astfel omul nu poate deveni anti-persoană decît tot printr-o anti-persoană, nu printr-o mașină.
Persoana este teonomă, calitate care nu exclude libertatea persoanei. Autonomia persoanei este cu atît mai nelimitată cu cît persoana este mai dăruită unei ordini teonome, și este cu atît mai limitată cu cît persoană se sustrage acestei ordini, pînă la punctul în care își pierde calitatea de persoană odată cu respingerea ordinii teonome. Ființa personală care decide să-și determine începutul, numele, definiția, care se redefinește ignorînd ordinea teonomă și, mai mult, plasîndu-se în mod voluntar în afara acestei ordini, își pierde atributul de persoană odată cu manifestarea unei dorințe ne-firești de a dobîndi asemănarea cu un chip pe care și-l atribuie singură și pe care-l suprapune peste chipul originar după care a fost făcută. În urma acestei suprapuneri, ființa creată se recreează și este animată de dorința de a dobîndi asemănarea cu un chip străin, suprapus chipului propriu care-i asigură calitatea de persoană.
Atunci cînd înțelegerea creștină a persoanei lipsește, așa cum, cel puțin pînă acum, pare să-i lipsească lui Kingsnorth, este imposibil să vedem că anti-persoana este diferită de Mașină și că nu Mașina, ci anti-persoana este cea care se opune persoanei.
Divinitatea „naturală” a omului, înscrisă în constituția lui prin facerea sa după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este realizată prin participarea omului la chipul după care a fost făcut. Omul nu este chipul lui Dumnezeu, ci este după chipul lui Dumnezeu.
Caracteristica omului de a fi creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” este fundamentală pentru întreaga teologie patristică, după cum arată părintele Andrew Louth într-un comentariu extins asupra modului în care teologia ortodoxă a înțeles și dezvoltat această proprietate rezervată doar omului în întreaga creație (Pr. Andrew Louth, Introducere în teologia ortodoxă, Iași, Doxologia, 2014, p. 139). Astfel, potrivit părintelui Louth,
„concepția de a fi după chipul lui Dumnezeu nu poate fi limitată la a fi rațional și a avea liber arbitru, căci astfel ar eșua în două privințe prin comparație prin ceea ce Părinții greci înțeleg prin a fi după chipul lui Dumnezeu. Mai întâi a fi logikos înseamnă mai mult decât a fi rațional; înseamnă a participa în Logos, Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce include și raționalitatea, desigur, dar și capacitatea de a recunoaște și a transmite înțelesuri, de a comunica unul cu celălalt și cu Dumnezeu și, în cele din urmă, o afinitate cu Dumnezeu care ne permite să-L cunoaștem. În al doilea rând, a avea to kat' eikona, însemna a avea o relație cu Dumnezeu prin chipul Său, adică prin Cuvânt; ea nu este doar o proprietate sau calitate, ci este capacitatea de avea o relație care este împlinită prin obținerea lui kath'omoiosin, a fi după asemănarea, asimilarea cu Dumnezeu.
A gândi despre om ca fiind «după chip» în acest sens ne fixează următorul cadru: am fost creați de Dumnezeu Tatăl după chipul Cuvântului prin Cuvânt, pentru ca prin Cuvântul care ne-a creat să putem ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu Tatăl – iar acest proces are loc prin har, adică prin Sfântul Duh. (p. 145).
[…] A fi om înseamnă a fi după chip, iar a fi după chip presupune o relație cu Hristos, Care este Chipul. În mod cert, El este un chip în virtutea faptului că este Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, manifestarea de Sine a lui Dumnezeu; dar putem înțelege acest fapt cu adevărat numai prin întrupare. Omenirea este creată după un Chip – Cuvântul lui Dumnezeu – pe care îl putem cunoaște cu adevărat numai datorită întrupării. Numai pentru că întruparea a avut loc putem înțelege cu adevărat ce înseamnă a fi om. (p. 145-146).
[…] A fi după chip impune cu siguranță ideea de a fi rațional și liber, dar nu are acest înțeles; a fi după chip înseamnă a avea o afinitate cu Dumnezeu, nu una naturală, ci una oferită prin harul Său, în virtutea căreia îl putem cunoaște pe Dumnezeu și putem avea un fel de comuniune cu El. Pentru a fi mai exact, aș spune că a fi după chipul lui Dumnezeu înseamnă a fi capabil de rugăciune. Unul dintre aspectele terminologiei chipurilor [imaginilor] este acela că ele nu sunt doar asemănări sau reproduceri, ci că sunt derivate dintr-un original. Un chip al lui Dumnezeu este derivat din Dumnezeu și îl manifestă ca într-o teofanie, iar scopul chipului este de a permite celorlalți recunoașterea originalului, de a-i atrage către original. (p. 147)
[…] dacă faptul că suntem după chip înseamnă că avem o afinitate cu Dumnezeu, rezultă că avem, de asemenea, o afinitate intre noi înșine, pe baza căreia obținem un anume fel de comuniune.” (p. 150. Fragmentele citate se află în capitolul VI din lucrarea menționată mai sus, unde sunt discutate pe larg implicațiile teologice ale faptului că omul este făcut „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu.)
Prin urmare, încetînd să participe la chipul divin după care a fost făcut, refuzînd în același timp asemănarea cu Dumnezeu și cu sine însuși, omul se înstrăinează în același timp de Dumnezeu, chipul-model, precum și de chipul său omenesc, chipul-copie, făcut după chipul lui Dumnezeu. Această înstrăinare de modelul constitutiv produce o deformare a puterilor persoanei, a libertății, rațiunii și discernămîntului ei și o slăbire gravă a receptivității ei față de chemarea lui Dumnezeu. Prin această deformare, omul își ratează vocația sa personală, iar chipul lui, care ar trebui să fie și să rămînă după chipul lui Dumnezeu cu care urma să se asemene tot mai mult, devine acoperit de un chip satanic, apărut prin asemănarea omului cu un chip pe care și-l suprapune singur (aș spune că acest chip satanic este chipul Fiarei despre care vorbește textul Apocalipsei în capitolele 13-16 și 19-20). Această asemănare satanică coincide cu realizarea anti-persoanei. Este realizarea unei asemănări cu ceea ce intervine din afara omului și din afara raționalității creației, dar cu acordul omului și care se interpune între om și chipul dumnezeiesc constitutiv după care omul a fost făcut.