Am citit comentariile lui Paul Kingsnorth în legătură cu modul în care este creată și folosită povestea pandemiei de Covid-19 (vezi la https://paulkingsnorth.substack.com/). În ultima intervenție din această serie, Kingsnorth își exprimă speranța că, în cele din urmă, Mașina ca expresie simbolică a ordinii biotehnocrației va eșua din simplul motiv că lumea este un mister (https://paulkingsnorth.substack.com/p/the-vaccine-moment-part-three).
Impresia mea este că speranța lui Kingsnorth este întemeiată mai degrabă într-o încredere în capacitatea naturală a lumii de a rezista răului, o credință care este, în esența ei păgînă. Probabil că acesta este și motivul pentru care Kingsnorth s-a convertit la ortodoxie (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/02/theres-no-place-like-home.html): pentru că a crezut că a găsit aici un răspuns și o posibilitate tradițională, anti-modernă, de a rezista la totalitarismul biopolitic actual, fără să știe că deși ortodoxia românească are, în special în cadrul departamentului de spiritualitate, considerabile disponibilități neognostice, ea rămîne deosebit de receptivă și în ce privește viitorul (pe care purtătorii ei de cuvînt artificial îl consideră inevitabil și chiar de dorit) rațiunilor divine reduse la statutul de informații accesibile printr-un server cloud.
Dar misterul lumii nu-i poate asigura lumii nici o rezistență la rău. Dacă ar fi fost așa, Dumnezeu nu ar mai fi trebuit să se întrupeze. Răul însuși este un mister, iar actuala lui expresie tehnologică nu-i dezvăluie natura. Ceea ce dezvăluie misterul răului este taina Persoanei (distincția dintre mister și taină este una teologică și nu poate fi făcută, după cum arăt de aproape cincisprezece de ani, decît dinspre înțelegerea teologică a persoanei).
După cum arăta părintele Schmemann, răul are o natură personală; nu doar că răul nu este, precum în viziunea iluministă împărtășită inclusiv de unii teologi creștini, o simplă absență a binelui, ci este o realitate personală, înzestrată cu inteligență și voință. În experiența Bisericii, insistă părintele Schmemann,
„răul nu este, desigur, o simplă absență. Dimpotrivă, este o prezență: prezența unui lucru întunecos, irațional, dar foarte real, chiar dacă originea acestei prezențe nu este clară, nici ușor de înțeles. Astfel, ura nu este doar absența iubirii; este prezența unei puteri întunecoase care poate fi extrem de activă, inteligentă și creatoare. Ea nu este nicicum rezultatul ignoranței. Noi putem cunoaște și urî. Cu cît anumiți oameni l-au cunoscut mai mult pe Hristos, au văzut lumina Lui și bunătatea Lui, cu atît mai tare L-au urît. Această experiență a răului ca putere irațională, ca forță ce pune stăpînire pe noi și dirijează faptele noastre a constituit totdeauna experiența Bisericii și, de asemenea, a tuturor celor ce caută, oricît de anemic, să se îmbunătățească, de a nu se lăsa pradă pornirilor firești contradictorii, și doresc să ajungă la o viață duhovnicească mai aleasă.
Prima noastră afirmație este deci că există într-adevăr o realitate diabolică: puterea malefică a întunericului și nu o simplă absență a binelui. Dar trebuie să mergem mai departe: așa cum nu poate exista iubire fără o persoană care să iubească, nu poate exista ură fără o persoană care să urască. Și dacă taina ultimă a binelui rezidă într-o persoană, taina ultimă a răului trebuie să se afle tot într-o persoană. În spatele prezenței sumbre și iraționale a răului, trebuie să existe o lume de ființe personale care au optat să-L urască pe Dumnezeu, lumina, de a fi potrivnice. Cine sunt aceste persoane? Cînd, cum și pentru ce au ales să fie împotriva lui Dumnezeu?
La aceste întrebări Biserica nu dă nici un răspuns precis. Cu cît realitatea e mai adîncă, cu atît ea se pretează mai puțin la formule și definiții. Astfel, răspunsul este acoperit de simboluri și imagini care lasă să se înțeleagă că a existat la origini, în lumea duhurilor creată de Dumnezeu, o revoltă condusă de îngeri, într-o pornire de mîndrie. Originea răului ar fi deci nu ignoranța și imperfecțiunea, ci dimpotrivă, cunoașterea și un grad de perfecțiune care făcea posibilă ispita mîndriei. Oricine ar fi «diavolul» este una din cele dintîi și dintre cele mai alese creaturi ale lui Dumnezeu. El este, ca să spunem așa, destul de perfect, destul de inteligent, destul de puternic și chiar destul de divin pentru a cunoaște pe Dumnezeu și a nu I se supune, pentru a cunoaște pe Dumnezeu și totuși să aleagă de a-l fi împotrivă, de a dori să fie liber de Dumnezeu. Și cum această libertate este imposibilă în iubirea și în lumina care duc totdeauna la Dumnezeu și îndeamnă a se dărui în mod liber Lui, libertatea demonică nu se împlinește decît în negație, în ură și revoltă.
Acestea sunt desigur, sărmane cuvinte, aproape total neadecvate la taina terifiantă pe care ele încearcă a o traduce. Căci noi nu știm nimic de această catastrofă inițială ce s-a produs în lumea spirituală – despre această ură împotriva lui Dumnezeu, stîrnită de mîndrie și despre apariția straniei realități a răului, care nu a fost nici voit, nici creat de Dumnezeu. Sau, mai degrabă, noi cunoaștem această realitate prin propria noastră experiență, experiența noastră a răului.” (Alexander Schmemann, Din apă și din Duh. Studiu liturgic al botezului, Editura Symbol, 1992, trad. Pr. Prof. Ion Buga, p. 43-44)
Mașina (în sensul atribuit de Kingsnorth) nu este răul, ci unul dintre instrumentele folosite de rău pentru estomparea vocației omului de persoană. Ordinea răului nu poate fi redusă la organizarea mecanică a vieții; într-o măsură chiar mai mare, religia, falsa spiritualitate reprezintă instrumente mult mai subtile și de aceea mai eficiente în vederea realizării unui rai fără Dumnezeu.
Scopul răului este pervertirea chipului lui Dumnezeu în om prin deturnarea de la asemănarea omului cu Dumnezeu și re-orientarea spre asemănarea cu un sine perceput ca divin. Răul se folosește de chipul lui Dumnezeu din om pentru a justifica divinitatea naturală a omului. În acest scop, omul trebuie adus în situația de a nu mai recunoaște persoana, de a pierde conștiința persoanei. Este exact ce se întîmplă în lume cu ocazia marilor sărbători creștine, cînd nici măcar creștinii nu mai sunt capabili să-l recunoască pe Dumnezeul care vine, văzînd în Nașterea Domnului, de pildă, o sărbătoare a familiei și ocazia de a petrece un timp de calitate. Nu este pentru cei mai mulți dintre ei în nici un caz o sărbătoare a Familiei sfinte și nici experiența unui timp sfințit, care nu este altul decît timpul realizat al persoanei (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/05/persoana-si-timp.html).
Kingsnorth amintește o observație atribuită lui Tolstoi (incorect, se pare https://quoteinvestigator.com/2015/05/06/two-plots/), pentru care toate poveștile se reduc la două modele fundamentale: un străin sosește în oraș și cineva pleacă într-o călătorie (https://paulkingsnorth.substack.com/p/the-vaccine-moment-part-two). Dar numai creștinismul ne arată că cele două povești reprezintă episoadele unei singure povești: Căderea marchează plecarea omului în exil, în timp ce Întruparea marchează sosirea străinului în lumea celor înstrăinați de ei înșiși, înstrăinați de persoana la care au fost chemați.
Străinul vine pentru a ne aduce acasă, nu pentru a ne elibera de Mașină. Străinul vine ca frate al nostru pentru ca fratele nostru să nu ne mai fie un străin. Dumnezeu vine pentru a restaura asemănarea noastră cu El, pentru a reface asemănarea noastră cu El dinăuntrul nostru. Este exact lucrarea pe care cel rău încearcă să o împiedice. După cum spuneam recent, transumanismul reprezintă tocmai o asemenea încercare de a întrerupe conștiința păcatului și nevoia omului de Dumnezeu, anulînd necesitatea și eficiența Întrupării și a Jertfei lui Hristos (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/12/a-pune-inceput.html).
Răul inventează diverse mijloace de a slăbi și degrada conștiința persoanei. El se folosește în egală măsură de secularism și de religie, atît de știința lipsită de etică, cît și de bioetică sau de spiritualitate pentru a stinge vocația personală a omului și, odată cu aceasta, pentru a-l împiedica pe om să recunoască falsa persoană, impostura persoanei, cel care își asumă în mod irațional dreptul și puterea de a-și dărui el singur începutul pe care consideră că-l merită (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/12/a-pune-inceput.html). Răul se folosește de Mașină nu pentru ca noi să ne supunem Mașinii, ci pentru ca, slăbiți în puterile noastre personale, să ne recunoaștem în anti-persoana, să nu mai așteptăm și să dorim Persoana, ci să așteptăm și să ne dorim anti-Mașina.
Actualul totalitarism bio-tehnologic poate urmări efectiv transformarea noastră în himere om-mașină și este foarte probabil că în special tinerele generații să vadă în asta un lucru pozitiv; dar în aceeași măsură, provocarea unei tehnopanici de amploare poate servi mai bine scopului răului de a-l face pe om să se recunoască într-o prezență opusă mașinii și superioară omului. Pentru a relua un pasaj citat recent într-o postare anterioară, „Chiar dacă un demon pare să-l contrazică pe un altul, în realitate ei își pregătesc calea unul altuia, lucrând împreună la împlinirea scopului lor ucigător.” (John Chryssavgis, Sfântul Ioan Scărarul: de la Pustia egipteană la Muntele Sinaiului, Sophia, 2005, p. 280)
Răul nu vrea doar ca noi să-l percepem pe Hristos ca pe un străin. Nu vrea ca Hristos să ne fie indiferent doar pentru că-l urăște pe Hristos și se teme de El. Răul vrea ca Hristos să rămînă pentru noi doar un străin aflat în trecere prin oraș pentru că vrea să-l primim pe el în locul lui Hristos, să-l primim ca pe un frate pe cel înstrăinat de fire și din fire, să-l primim pe cel care pretinde printr-o decizie personală locul Creatorului ca pe adevărata noastră asemănare pentru ca exilul nostru să devină o împlinire. Pe scurt, răul vrea ca noi să-i refuzăm găzduirea lui Hristos pentru a ne simți în iad ca acasă.
Dar Hristos se naște și, pînă la sfîrșitul veacurilor, nu va înceta să se nască cu fiecare om care dorește să se întoarcă acasă. Aceasta este singura justificare a speranței și a bucuriei. Această naștere este vestită și sărbătorită în mod misterios de firea creată în fiecare dimineață și în fiecare primăvară, în fiecare floare și în fiecare nouă apariție a vieții. Cu toate acestea, în absența recunoașterii Nașterii lui Hristos, sensul acestei vestiri și celebrări rămîne incomprehensibil.
