În postarea anterioară am amintit de darul neliniștii bune pe care ni l-a lăsat Sfîntul Paisie Aghioritul. În orice discuție despre criza omului cred că această neliniște ar trebui invocată ca un criteriu esențial: absența ei este un semn care anunță dispariția unei lumi. Este remarcabil că o întîlnim în preocupările oamenilor din trecut, în timp ce lipsește sau este înlocuită în conștiința modernă de o falsă neliniște bună (inegalitatea de gen, sărăcia din mediul rural care nu poate fi remediată decît prin urbanizare etc).
În textele mai vechi, descoperim această neliniște bună lucrînd în sufletul oamenilor ca un glas al conștiinței. Astfel se manifesta vitalitatea culturii tradiționale, care ne impresionează astăzi cu atît mai mult cu cît în prezent acest glas se aude tot mai slab și mai rar. O cultură vie nu este una creatoare în sensul inventivității (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/10/repretuirea-de-noi-insine.html), ci în măsura în care își recunoaște responsabilitatea față de adevărul primit și se simte obligată să fie neliniștită în legătură cu măsura în care continuă să se afle în adevăr.
Am descoperit recent o serie de astfel de manifestări a neliniștii bune într-un număr apărut anterior Marii Uniri al publicației arădene Biserica și Școala (din seria nouă https://www.arhiepiscopiaaradului.ro/cultural/publicatii-eparhiale/biserica-si-scoala/ lipsește în mod dureros orice urmă din preocuparea înaintașilor pentru neliniștea cea bună, pentru cultivarea conștiinței creștine și naționale). Cu nădejdea că atenția generațiilor din trecut pentru starea reală a Bisericii și a societății românești ar putea trezi și în noi o atenție asemănătoare, reproduc în continuare două fragmente din textele publicate în numărul 44 (1/14 noiembrie 1915, http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/bisericasiscola/1915/BCUCLUJ_FP_279232_1915_039_044.pdf) al „foaiei bisericești-scolastice, literară și economică”, Biserica și Școala.
Din articolul „Lume moartă”:
„[…] Că lumea noastră este nefericită pe lângă tot progresul făcut în toate ramurile silinței omenești și în special în cea tehnicei, se invederează din plânsorile amarnice ce vin de pe toate straturile sociale. Bătrânii de demult își aveau doinele lor isvorîte din căldura inimei, clare și frumoase și dânșii știau se afle atâta plăcere într'o simplă petrecere delà sat ori delà oraș, pe când noi cei de astăzi cheltuim o avere întreagă pentru un bal elegant, care poate în esență nu este de cât un târg și totuși ne simțim așa de fad, așa de nemulțămiți.
Înainte de a ne lua adio delà lumea aceasta veche, care își doarme somnul de veci se cade să facem amintire pe scurt de sufletul ei, care au fost femeile de odinioară. Bunicele și străbunicele noastre se vede că au cetit sf. scriptură mai adeseori decât sorioarele noastre de astăzi, pentrucă ele în adevăr aceea au voit să fie bărbaților lor, ce a voit bunul D-zeu, ajutor în lupta vieții. Cu câtă seriozitate și simț de responzabilitate au privit dânsele taina căsătoriei, cum au știut ele să pună atâta iubire, atâta gingășie și abnegațiune în chemarea lor de a fi mame cari alină și înalță mintea și inima. Nu e mirare că cântecile bătrâne au cântat atât de mult femeia.
În timpul nostru, femeia cu puține escepțiuni privește viața ca o bursă și e în primul rând aranjeră și sclava modei și numai în al doilea sau nici într'un rând mamă. Nu poate fi deci mirare că în lumea noastră să sporesc așa de cumplit oamenii fără rost și farà de căpătâiu.
Darà pentruca să ajungem acolo unde am plecat! se întreabă ce ne deosebește pe noi, de cei de demult? Răspunsul e foarte simplu. Inima. Bătrânii nostri au fost oameni de inimă, ei au fost așa de fericiți dacă au putut face vre-o bunătate deaproapelui, dacă l'au putut acoperi cu iubirea lor, pe când noi cei de astăzi suntem adepții intelectualității pure sau mai bine zis ai egoismului rapace. Cu tot dreptul zice un însemnat scriitor german, că oamenii din ziua de astăzi se aseamănă cu o grămada de pachete, cari toate sunt bineferecate și provăzute fiecare cu o adresă specială. Pachetele acestea nu se întreabă unele pe altele de dureri, de lipsuri, ci zac reci și indiferente unele lângă altele și așa fac și oamenii. Că ce adevărată este constatarea aceasta ne-o arata zi de zi viața din jurul nostru. In locul iubirii și spriginirii reciproce au întrat între oameni minciuna exclusivistă. Totul merge în lumea noastră de dragul ori de ciuda opiniunei publice. Copilul dela tată, fata dela mamă, sluga dela stăpân învață să mintă în vorbe, purtări și fapte.
Groaznic poate să fie fondul sufletesc al acelor oameni, cari își jertfesc totul, sănătate, tihnă, fericire numai ca să poată părea aceea ce nu sunt. Bătrânii noștri știau să râdă așa dela inimă de oamenii nenaturali și imposibili pe când noi cei de astăzi tindem să devenim chiar așa, lepădându-ne pentru ochii lumii, de simplicitatea, tihna și sinceritate, vieții noastre. Orice minciună este un contract cu diavolul, zice scriitorul Vlahuță și e sigur că acolo unde se încuibează boala aceasta urîtă, viața ori cât ar fi de strălucita la suprafață, în fond trebue să fie tulbure și amară. Pentru aceasta zice pedagogul Foerster, așa de mult inițiat în tainele vieții, cu tot dreptul despre zilele noastre, următoarele:
«Nu numai în cărți fanteziste, ci și în cărți serioase de știință ni-e dat să cetim că ce descoperiri și invențiuni miraculoase se vor face pe viitor și că prin acestea ce ușoară și plăcută va fi existența oamenilor viitori. Ni-se dă aici să înțelegem că fericirea omenească depinde dela electricitate, baloane dirigeabile și dela firele telefonice, dânsele vor usca toate lacrimile și vor alunga toate grijile. Ni-se spune că nu sunt departe de noi timpurile când chimia ne va învăța să facem pâne din lemne și bouillon din cărbuni. Însă cu cât ar fi mai minunată procedura care ne-ar scoate la suprafață toate talentele și puterile noastre ascunse și ne-ar preface pe noi înșine în ceva nou și prețios. Câte așteptări legăm de perfecționarea telescopului și a microscopului! Dar când mă gândesc asupra acestor invențiuni mă cuprinde un fel de tristețe, fiindcă cu dânsele așa puțin se poate ajută oamenilor. Soartea omului nu depinde dela stele ori dela baccile, ci dela viața sufletului său în care nu poate străbate nici telescopul, nici microscopul. Ce bine ar fi să avem un atare telescop care ne-ar arăta că păcatele noastre de acum cât vor fi de mari după două zeci de ani și câte dureri vor pricinul vieții noastre. Ce folositor ar fi un microscop cu care am putea vedea în vorbele și în obiceiurile noastre sămânță de minciună, de mândrie și de egoism. Da, în cazul acesta am fi stăpâni peste viața noastră.»
Se poate că răsboiul acesta groaznic va fi măiestrul mare care va aduce pe oameni iarăși la o viață naturală plină de sinceritate și adevăr și atunci lumea veche și frumoasă, moartă astăzi, va reînvia iarăși și va aduce îndestulire și fericire între oameni.”
Din articolul „De ce e credința la unii creștini atât de slabă?”:
„[…] Și ce poate fi oare cauza acestei toropeli a credinței? Un excelent bărbat al ei ne spune următoarele: ia o laternă de sticlă care pe toate laturile ei e murdărită de fum, praf și tină și pune o luminare aprinsă într'ânsa. Razele luminei – vom vedea, vor fi foarte slabe.
În asemenea mod trebue în inima creștinului să lumineze slab și rece lumina sfântă a credinței aprinse de D-zeu, dacă inima e murdărită de fumul trufiei, de praful cupidității și de noroiul voluptății. Aceste trei păcate sunt acelea, cari produc murdăria și necurățenia sufletească cea mai mare, cari astupă și asupresc lumina credinței la credincioși, iar la cei fără de credință împedecă să se aprindă amăsurat cuvintelor apostolului: «Cărora necredincioși fiind D-zeul acestei lumi li-a orbit cugetele, ca să nu le lucească lumina evangeliei». Dar cine e acest D-zeu al lumii? Sunt cele trei păcate. Să vedem:
I
Întocmai precum luminarea aprinsă într'o laternă murdară de fum și de tină nu poate să ne dea o lumină clară, astfel va fi împedecată, iar la urmă chiar stinsă lumina credinței supra naturale prin fumul murdar al trufiei. Vorbesc aici de acea trufie, unde omul cu încăpăținare ține la părerile sale, neagă părerea altora, iar ca pozitivă ține și vede numai părerea sa, ca pe un adevăr infalibil. Aflăm foarte mulți creștini de acești și mai cu seamă între cei bogați și pro-văzuți cu o cultură oareșcare, cari au călătorit prin alte țâri și au avut ocaziune să stea de vorbă cu cei de altă credință, cari au studiat nenumărate cărți și și-au câștigat cunoștințe frumoase. Unii ca aceștia de regulă se țin mai înțelepți și critică când unul, când altul dintre obiceiurile și ordinile bisericei. Aceștia nu desaproabă îndeajuns credințele rătăcite și nici nu aproabă cu toată energia învățătura bisericei, ci din toate ei caută numai plăcutul pentru ei. Adevăr e la dânșii numai aceea, ce își are icoana vie în sufletul lor. Și nu e numai atât: dacă aud ei în vre-o predică, sau în vre-o discuție de caracter religios, discutându-se despie lucrurile credinței, atunci îi vedem cu rafinerie nemărginită strâmbându-se din nas. Par'că-i vezi cum vreau să zică, că aceasta credință e prea puțină pentru ei, iar dacă te încumetezi să-i vorbești de altele, acele sunt de neînțeles – îți vor răspunde. Ordinațiunile bisericești sunt pentru ei lucruri apocrife, de interes personal și uneori chiar periculoase. Contra acestora și altor bărbați sunt zise cuvintele profetului Isaia: «Vai celor înțelepți întru sine singuri!.. ».
II
Precum laterna murdărită de praful care o acopere nu luminează decât foarte slab și rece, tot asemenea stă lucrul și cu sufletul omului murdărit de praful cupidității. Prin cupiditate slăbește și se întunecă credința supranaturală, iar pofta nesățioasă după bunurile vremelnice prinde puteri. Și unde aceasta poftă se întărește, acolo nu poate sta o credință vie.
III
[…] Și în fine precum prin o laternă acoperită de nămol nu pot trece razele luminării, astfel nici prin sufletul omului cuprins de noroiul voluptății nu poate străbate. Fi convins creștine, dacă tu numai o singură dată păcătuești cu cugetul, atunci începe credința ta să amorțească, ca și când ar fî nimerită de o armă străfulgerătoare. Iar dacă tu continui de a păcătui și a doua, a treia și a patra oră, atunci credința ta va deveni de două, de trei, de patru ori mai slabă, ca mai nainte. Și trecând apoi acest păcat în obicei, credința ta va deveni foarte bolnavă, și poate va muri; căci nu e mijloc mai bun pentru toate aceste, decât voluptatea. Un om d. ex. desmerdat, e de regulă neajutorat și foarte slab, față de lucrurile sfinte el nu află nici când destul respect, pentru rugăciune are o desconsiderare, nu-și bate capul cu nici un fel de adevăr; și chiar în pericolele sufletești, la cari alți păcătoși sunt foarte îngrijorați, e atât de rece, încât fără multă trudă se poate observă, că la un astfel de om credința e stinsă.
Toate acestea formează cauzele, că între creștini sunt atâția desfrânați și abia dacă trăesc mai bine decât păgânii. Iar acest mare defect isvorește din întreitul păcat amintit de noi. De aceea: nu fi arogant cu știința ta, cu scăderile tale, iar secretele credinței nu le scormoni în mod rafinat. Fugi de iubirea de argint; adică nu-ți atârnă inima ta de iubirea bunurilor trecătoare, ceeace nu e demn de un adevărat creștin, și-l atrage pe om dela ținta și finea vieții lui. Fi cu ură nețărmurită față de nerușinata voluptete, care îți întunecă priceperea, îți moleșește voința și întregul tău suflet ți-1 atrage în prăpastie.
Terminăm cu cuvintele: Doamne! dă-ne nouă să credem astfel, cum tu ai crezut, ca să-ți imităm și noi umilința, sărăcia și curățenia ta.”