Pagini

Oameni și Locuri

marți, 18 ianuarie 2022

Ortodoxia și puterea

 

„Puterea nu e un mijloc, ci un scop în sine.”  

(George Orwell, 1984)

 

Prin această descriere a rațiunii noii ordini sociale, O’Brien îi demonstrează lui Winston că măsurile absurde luate de Partid sunt justificate. Este adevărat că aceste măsuri sunt generate de beția puterii („But always – do not forget this, Winston – always there will be the intoxication of power, constantly increasing and constantly growing subtler”), însă este vorba despre o putere care nu poate să nu producă dependență și care nu poate fi decît criminală: „puterea constă în sfîșierea minților oamenilor în bucățele și apoi în reasamblarea lor în formele noi stabilite de tine. Începi să înțelegi ce fel de lume creăm noi acum? Este exact opusul acelor Utopii prostești ale fericirii imaginate de reformatorii de dinaintea noastră.” (partea a treia, capit. 3)

Însă chiar prin această opoziție, ordinea distopică rămîne un tip de proiecție utopică. Eutopia sau distopia sunt specii ale utopiei. În ciuda practicilor și obiectivelor sale inumane, totalitarismul este în esența lui un umanism. Principala trăsătură a umanismului nu constă în ideile sale generoase despre om, ci în încrederea în capacitatea omului de a se transforma și de a fi transformat precum și în misiunea oamenilor de cultură și a intelectualilor de a participa la proiectul acestei schimbări. Din acest motiv, totalitarismul se răspîndește mai ușor în condițiile unui regim politic aparent umanist, adică progresist și liberal: campania de vaccinare nu ar fi avut nici un rezultat dacă s-ar fi desfășurat în timpul mandatului lui Trump sau, în România, în condițiile unui regim politic pesedist.   

De la omul universal la omul multilateral dezvoltat, toate proiectele politice umaniste de realizare a societății pe baza unui om ideal au în comun convingerea legată de maleabilitatea omului și posibilitatea transformării lui în acord cu o imagine despre om care fie ignoră trăsătura omului de a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, fie corupe această trăsătură adaptînd-o nevoilor propriului proiect politic: iubirea pentru omul ideal. Acest om ideal este identificat în diferite instanțe superioare care, în funcție de idealul specific pot propune omul cultivat, victima marginalizării, societatea aleasă (o „țară ca afară”), corporația, națiunea sau statul mesianic (reprezentat prin eroul providențial), ajungînd pînă la Big Brother. Umanismul pune în joc o iubire pervertită prin universalizare și abstractizare, desprinzînd-o atît de orizontul ei natural personal, particular (familia, prietenii), cît și de cel teologic, transformînd la limită atît iubirea de Dumnezeu, cît și iubirea vrăjmașului în iubirea lui Big Brother, dușmanul declarat al omului și a lui Dumnezeu. 

Fața omului nu este strivită cu bocancul din pur sadism. Scopul acestui experiment de tortură și umilire este ca omul să iubească bocancul, să-și dorească să fie strivit, dacă asta îi face plăcere bocancului. Scopul este ca omul să se urască pe sine pentru că nu este după chipul și asemănarea lui Big Brother și să-și dorească să fie des-figurat, acceptînd în acest scop orice mijloc dezumanizant. De ce? Pentru că, așa cum îi spune O’Brien lui Winston Smith ceva mai devreme, Partidul este nemuritor, iar unirea cu Partidul te face atotputernic și nemuritor: dacă puterea este Dumnezeu iar Partidul are puterea, atunci Partidul este Dumnezeu.

Ceea ce incomodează orice utopie este tocmai această dimensiune determinată, originară, a naturii umane, această condiționare a împlinirii persoanei umane în funcție de măsura con-figurării ei în raport cu modelul ei dumnezeiesc. Din acest motiv, orice umanism este utopic și inevitabil anti-omenesc. În ambiția sa de a re-figura ființa umană, umanismul contribuie cu cele mai bune intenții la aceeași desfigurare a omului pe care o realizează orice totalitarism cu cele mai rele intenții.

Pentru destinul omului, este secundar că fața lui poartă amprenta unui bocanc sau aura omului universal. De aceea, Winston se înșală atunci cînd îi declară lui O’Brien că Partidului va fi înfrînt de spiritul omului („the spirit of Man”). După cum O’Brien o știe foarte bine, spiritul omului poate fi înfrînt în cele din urmă, poate fi transformat întotdeauna în spiritul anti-omului și asta în numele binelui omului, mai ales atunci cînd acest bine este doar al Partidului. Ceea ce nu poate fi înfrînt este spiritul omului unit cu Dumnezeul făcut om. Nu poate fi desfigurat chipul făcut după chipul și asemănarea cu Dumnezeu; chiar și atunci cînd poartă urma unui bocanc, acest chip rămîne indestructibil. De fapt, ceea ce amenință într-o măsură mai mare natura umană nu este bocancul nemilos, ci ideea generoasă care-l înșală pe om cu privire la binele lui ultim. Ideologii sistemului totalitar sunt niște umaniști aflați în criză de timp; transformarea gîndirii ia foarte mult timp chiar și atunci cînd gîndirea omului este uniformizată prin participarea oportunistă a individului și prin presiunea conformismului social.

Din acest motiv și O’Brien se înșală atunci cînd consideră că în societatea creată de Partid, „nu va exista artă, nici literatură, nici știință. Cînd vom deveni atotputernici, nu vom avea nevoie de știință.” (1984, Hyperion, 1991, p. 225). O’Brien ignoră stabilitatea și rezistența naturii umane și din acest motiv crede că este suficient ca omul să se nască într-o lume falsificată pentru a admite falsitatea ca firească. O’Brien pleacă de la premisa esențială a umanismului: 

 

„Noi controlăm materia pentru că noi controlăm mintea. Realitatea este în cap. Vei învăța treptat, Winston. Nu e nimic ce n-am putea face. M-aș putea ridica de pe podeaua asta ca un balon de spun dacă aș vrea asta. Dar nu o vreau, pentru că Partidul nu o vrea. Trebuie să te eliberezi de aceste idei de secol 19 despre legile naturii. Noi facem legile naturii. […] Noi controlăm viața, Winston, la toate nivelurile. Îți imaginezi că există ceva precum natura umană care se va revolta pentru ceea ce facem și se va întoarce împotriva noastră. Dar noi creăm natura umană. Oamenii sunt infinit maleabili.” („We control matter because we control the mind. Reality is inside the skull. You will learn by degrees, Winston. There is nothing that we could not do. Invisibility, levitation – anything. I could float off this floor like a soap bubble if I wish to. I do not wish to, because the Party does not wish it. You must get rid of those nineteenth-century ideas about the laws of Nature. We make the laws of Nature. […] We control life, Winston, at all its levels. You are imagining that there is something called human nature which will be outraged by what we do and will turn against us. But we create human nature. Men are infinitely malleable.”)

 

Condiția obiectivității absolute a raționalismului modern a condus la acest subiectivism absolut. Dorința de a cunoaște pînă la capăt în mod obiectiv în vederea supunerii totale a realității nu a dispărut; a făcut doar ca modificarea realității să se mute din planul realității în cel al gîndirii. Tocmai din acest motiv arta, literatura și știința sunt cu atît mai necesare producerii unei sensibilități și conștiințe modificate. În același timp, știința completează acest efort prin încercarea de realizare a unei modificări genetice a individului uman, astfel încît marele proces de transformare prin educarea și reformarea gîndirii să fie accelerat, poate chiar înlocuit de modificarea structurii genetice. Reeducarea totalitară prin teroare și minciună este completată sau înlocuită printr-o încercare de rescriere celulară biotehnologică.

Efortul totalitarismului comunist de redefinire a lumii și a naturii omului a fost continuat în România după 1990 de elita creștină de dreapta, care a încercat să-i atribuie umanismului un caracter creștin și creștinismului ortodox un caracter umanist. Istoria noastră post-comunistă a depins de cei care s-au folosit de puterea creștinismului aparent în mod favorabil creștinismului. Vedem însă acum că în timp ce ei au reușit să se ridice în aer ca un balon de săpun, creștinismul ortodox a devenit tot mai greu de recunoscut. Practic, a devenit un instrument de transformare a omului în vederea unirii lui cu o forță ideologică, antimarxismul. Djokovic este fratele nostru întru credință, declara recent PS Macarie al Europei de Nord (https://r3media.ro/episcopul-macarie-al-europei-de-nord-a-vorbit-despre-fratele-nostru-in-credinta-novak-djokovici-oare-am-mai-trait-noi-timpuri-in-care-omul-sanatos-sa-fie-considerat-un-pericol-publ/). Sportivul sîrb este victima marxismului, deci este fratele nostru în lupta împotriva marxismului. Este fratele nostru întru credința antimarxistă. 

Chipul omului primește o nouă asemănare: nu este (încă) cea a lui Big Brother, dar nu este nici cea a asemănării cu Hristos, ci a luptătorului pentru o libertate circumscrisă individualist. Cu toate acestea, Hristos nu ne-a spus să ne asemănăm cu cei care se împotrivesc sistemului, ci că „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu 10, 15). Deși ar trebui să ne asemănăm cu un copil, nu cred că vreun ierarh ortodox român a spus ceva despre sora noastră Raisa, fetița care și-a pierdut viața recent în urma unui accident provocat de un polițist. Deși Raisa este într-o măsura mai mare decăt yoghinul Djokovic victima actualului totalitarism sanitar.

Cîtă vreme ortodoxia nu-și va trage puterea din constituția omului definită biblic și patristic, nu va putea rezista tentației puterii de a transforma omul potrivit unor modele potrivnice creștinismului. Triumful unei ortodoxii ideologizate va coincide cu sfîrșitul ei, care pare tot mai apropiat pe măsură ce ortodoxia se reduce la o reacție ideologică. Sigur, ortodoxia va continua să vorbească despre un model dumnezeiesc al omului, dar îl va vedea realizat în altceva decît în Hristos. Din acest motiv, părinților le va fi tot mai dificil să împiedice parazitarea ideologică a copiilor, așa cum are motive de îngrijorare părintele Răzvan Ionescu (https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/icoana-cea-mai-credibila-lui-hristos-lume). Dar aceasta nu va fi doar din cauza umaniștilor seculari care se opun educației religioase în școli, ci în primul rînd din cauza ortodocșilor înșiși, care au redus puterea revelatoare a Ortodoxiei la o putere ideologizată, transformînd mîntuirea omului într-un mijloc în vederea sporirii acestei puteri. Această eroare a liderilor ortodocși i-a permis elitei de dreapta să refacă prestigiul utopiei umaniste și s-o impună chiar în Biserică ca model veritabil de împlinire umană.