Faptul că s-a terminat cu creștinismul în lume ca religie semnificativă nu poate fi un lucru îmbucurător. Dar mult mai grav și, de altfel, principala cauză a sfîrșitului creștinismului este dispariția lui în Biserică, în comunitățile creștine. Creștinii, după cum arată recent Rod Dreher, trăiesc într-o bulă din care nu vor să iasă (https://www.theamericanconservative.com/dreher/gallup-poll-conservatives-family-benedict-option/). Creștinii își imaginează că trăiesc un creștinism ortodox, în ciuda faptului că nu-l practică în realitate, atribuind ideologiei de gen și progresismului secular întreaga responsabilitate pentru descompunerea morală a societății în timp ce ei au îmbrățișat exact acest mod de viață secular.
Faptul este confirmat de Chantal Delsol, care stinge nostalgic luminile într-o catedrală pustie (https://www.hungarianconservative.com/articles/culture-society/the-end-of-christianity/ textul citit de Delsol la https://angelicum.it/announcements/2021/04/01/jpii-lectures-the-end-of-christendom-by-prof-chantal-delsol/) Nu știu în ce măsură acest text a fost discutat în spațiul dreptei creștine din România. Ar fi un lucru improbabil, nu doar pentru că Delsol nu mai este la fel de prețuită de elita de dreapta după ce a denunțat public încercarea Institutului de Studii Populare de a se folosi de autoritatea ei (https://www.observatorcultural.ro/articol/mesaj-chantal-delsol/), ci și pentru că soluția martiriului propusă de Delsol („One can imagine a Christianity on the model of the monks of Tibhirine rather than on that of Sepúlveda” este vorba despre cei șapte călugări trapiști de la Tibhirine, Algeria, care au fost răpiți și uciși în 1996 în condiții rămase neclare pînă astăzi; Sepúlveda a fost un cărturar umanist născut în jurul lui 1490 pentru care războiul era un instrument indispensabil răspîndirii și apărării mesajului creștin, fiind totodată și unul dintre principalii susținători ai teoriei sclaviei naturale a sălbaticilor, nota mea, G. F.) este evident inacceptabilă pentru Grupul de Reflecţie pentru Adaptarea Bisericii la Spiritul Veacului, grup care conduce Ortodoxia românească din 1990 încoace spre prăpastia tot mai vizibilă de la o zi la alta.
Sunt multe lucruri valoroase în această analiză-bilanț a profesoarei franceze, despre care am auzit că s-a implicat în trecut, la solicitarea PNȚCD, în schițarea unui proiect de guvernare întemeiat pe principiile unei democrații creștine. Sper că voi reuși să revin asupra textului ei cu unele comentarii. Deocamdată aș vrea să subliniez numai două dintre ideile valoroase ale eseului. În primul rînd, în special în contextul ideologizării crescînde a ortodoxiei prin orientarea ei antimarxistă, este util să reținem că identificarea creștinătății cu o formă de dominare politică a fost una dintre cauzele principale care au dus la respingerea creștinismului în modernitate. Bineînțeles că Delsol nu observă că este ceva esențial stricat în creștinismul apusean de vreme ce acest abuz față de învățătura creștină a fost realizat exclusiv în Occident și poate că ea însăși ar fi continuat să-l susțină dacă creștinismul ar fi supraviețuit intact secolului 20; dar este important că Delsol recunoaște eroarea acestei atitudini a creștinismului apusean și că avertizează asupra tentației de a transforma creștinismul într-o ideologie („We must, I believe, resist the temptation to transform Christian thought into an ideology, which brings us into a world bisected by a blade, and soon leads to a Manichean worldview.”)
În al doilea
rînd, este util să reținem din observațiile dnei Delsol că locul creștinismului
nu este ocupat de nihilism și ateism, ci de religiile primare precum panteismul,
cosmoteismul și politeismul. Ceea ce este mult mai grav. Pe de o parte pentru
că niște religii surogat pot satisface într-o anumită măsură nevoia religioasă
înnăscută a omului, pe de altă parte pentru că aceste religii primare (mai
simple și mai accesibile decît religiile secundare, precum creștinismul, care cer
efort din partea credincioșilor) constituie o nouă tentație, pe lîngă cea ideologică, pentru creștinismul
decis să se adapteze pentru a supraviețui. Este limpede că proasta raportare la istorie a ortodoxiei (nu doar a celei românești) o face să fie deosebit de vulnerabilă atît față de tentația istoricistă (care o poate face să îmbrățișeze diverse forme de mesianism istoric care plasează salvarea în istorie), cît și față de tentația cosmică, a unui creștinism mitologic pentru care salvarea se realizează prin ieșirea din timpul profan al istoriei.
În ultimii doi ani, creștinii ortodocși au acordat prea puțină atenție aspectului cultural sau religios, concentrîndu-se mai mult asupra aspectelor economice, politice și științifice (biotehnologice). Deși aceste aspecte sunt importante, mă tem că ele reprezintă doar partea văzută a icebergului spre care ne îndreptăm cu viteză maximă. Partea nevăzută a icebergului este cea care face ca populația să accepte și să-și însușească o viziune despre om străină și ostilă omului. Toate aceste măsuri politice globale cu caracter transumanist și postumanist cu care ne confruntăm de peste zece ani și în mod accentuat odată cu debutul pandemiei de covid-19, trebuie să fie acceptate, nu pot fi impuse doar prin forță. Acceptarea lor nu se face prin ordonanțe de urgență. Se face prin talk-show-uri, prin emisiuni de divertisment, prin mesajele binevoitoare și dezinteresate care inundă rețelele de socializare și care modifică modul de a gîndi al părinților, profesorilor și preoților, al cercetătorului și al țăranului.
Cel mai rău lucru nu este că trăim într-o lume din care creștinismul a dispărut. Cel mai rău lucru este că trăim într-o lume în care ce-a mai rămas din creștinism începe să devină de nerecunoscut.