Nașterea lui Hristos aduce speranță pentru că aduce sens, nu pentru că rezolvă suferința. Oamenii pot trăi fără Dumnezeu, așa cum ne-o demonstrează falsul Crăciun sărbătorit inclusiv de cei care își imaginează că sunt creștini, fără ca ierarhii și teologii ortodocși să-i contrazică vreodată ca nu cumva să aducă tulburare în Biserică. Dar nu pot trăi fără un sens, chiar dacă este un sens pe care și-l dau singuri și care produce diverse tipuri de bule înăuntrul și în afara Bisericii.
Pentru omul care-l refuză pe Dumnezeu, sensul adevărat este cel care rezolvă problema suferinței. Dar pentru că rana nu este a individului, ci a naturii umane, individul nu poate rezolva problema propriei suferințe și cu atît mai puțin suferința umanității. Cu toate acestea, omul care-l refuză pe Dumnezeu nu încetează să caute soluția și deseori chiar își închipuie că a găsit-o.
Deși se vorbește despre transumanism ca despre o chestie nouă, în realitate umanismul a fost dintotdeauna transumanist. Întrucît umanismul a propus de la bun început depășirea omului prin el însuși, umanismul este transumanist în esența lui. Omul umanismului este măsura tuturor lucrurilor, el însuși neavînd măsură și de aceea putînd să-și dea lui și lumii o reînnoită și nesfîrșită măsură. Omul umanismului este o divinitate creatoare de sine și de lumi.
Umanismul este un proiect utopic apărut la sfîrșitul evului mediu, prin care remediul la problema suferinței a fost identificat în educație. Cauza suferinței nu mai era păcatul, ci ignoranța. Natura umană a fost declarată pură, iar divinitatea salvatoare era rațiunea. Întrucît corpul social s-a substituit Trupului Bisericii, reformele sociale tind să înlocuiască reformele morale cerute de Biserică în perioada medievală. Din acest motiv, reformele morale ale Bisericii dobîndesc în modernitate un caracter social. Convingerea premodernă legată de influența sufletului asupra trupului și a efectului convertirii personale asupra societății asumă, începînd cu Renașterea, un sens opus, care devine tot mai pronunțat odată cu modernitatea (generînd de fapt modernitate): societatea oferă mijloacele salvării individului, sufletul este modelat de influența binefăcătoare a instituțiilor sociale, preocuparea pentru igienă și aspectul îngrijit al trupului capătă o valoare morală.
Cu toate că proiectul umanist a reușit să producă o societate educată și prosperă, nu a rezolvat problema suferinței. De fapt, suferința este încă și mai insuportabilă într-o societate în care indivizilor nu le lipsește nimic din ceea ce consideră că ar fi trebuit să-i facă fericiți. Din acest motiv, problema sensului vieții a revenit într-un mod mai dureros decît apărea în perioadele de început ale epocii umaniste. Omul de astăzi trăiește o criză atît de gravă a absenței sensului încît se simte obligat să facă din orice plan și din orice reușită o dovadă a existenței sensului. Pînă și literatura pentru copii scrisă în ultimele decenii pregătește imaginația copiilor pentru tema sensului vieții (vezi Tuck Everlasting de Natalie Babbitt, sau Un băiat numit Crăciun de Matt Haig vezi la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/12/un-baiat-numit-anticraciun.html)
Transumanismul reprezintă o nouă etapă a proiectului umanist (care a produs, între timp, diverse tipuri de totalitarism). Recunoscînd eșecul principiului umanist inițial de a transforma natura umană prin intermediul educației, transumanismul urmărește același lucru prin intermediul tehnologiei. Acesta este motivul pentru care fiecare măsură necesară realizării transformării naturii umane trebuie aplicată fiecărui individ. Rămîne doar ca indivizii să fie convinși de caracterul salvator (în sensul religios al termenului) al măsurilor respective. De pildă, în data de 15 ianuarie 2019, Ministerul Sănătății împreună cu UNICEF în România lansau „Campania de promovare a vaccinării – «Copilăria, cel mai frumos cadou», care are ca scop informarea părinților și a publicului larg despre importanța și beneficiile vaccinării, care salvează milioane de vieți anual în întreaga lume.” (https://www.unicef.org/romania/ro/comunicate-de-pres%C4%83/lansarea-campaniei-de-promovare-vaccin%C4%83rii-%E2%80%9Ecopil%C4%83ria-cel-mai-frumos-cadou)
Campania respectivă era justificată de cazurile grave de rujeolă înregistrate în România de la începutul epidemiei din 2016 (sigur, rujeola a dispărut brusc, la fel ca multe afecțiuni, odată cu pandemia de covid-19). Însă motivarea vaccinării antirujeolice din urmă cu trei ani este identică cu cea întrebuințată pentru a susține actuala vaccinare anticovid a copiilor:
„O copilărie fericită, în care copilul să poată explora mediul înconjurător, să se joace, să se bucure de libertate și totodată să fie în siguranță, este cel mai frumos cadou pe care îl poate oferi un părinte. Vaccinurile îi ajută pe părinți să ofere acest dar.
[…] Vaccinurile sunt sigure și eficiente. Părinții și tutorii trebuie să fie informați despre beneficiile vaccinurilor și despre locurile unde își pot vaccina gratuit copiii, pentru a putea să le ofere acestora cel mai frumos cadou, Copilăria.” (https://www.unicef.org/romania/ro/comunicate-de-pres%C4%83/lansarea-campaniei-de-promovare-vaccin%C4%83rii-%E2%80%9Ecopil%C4%83ria-cel-mai-frumos-cadou)
După cum am arătat și în postarea anterioară, vaccinarea copiilor nu este pusă în relație cu sănătatea și boala, ci cu copilăria. Iar copilăria nu este o stare naturală a copiilor, ci un dar biotehnologic oferit de laboratoarele farmaceutice cu sprijinul statului. Prin intermediul vaccinării se poate realiza o nouă natură umană, una care-i asigură individului libertate și siguranță. Și în timp ce indivizii vor avea acces (prin vaccinare sau alte metode) la această natură umană eliberată de suferință, ei vor învăța în școlile noului umanism cum să-și dea sensurile necesare, cum să se redefinească pe ei înșiși și cum să redefinească realitatea. Sensul vieții în această etapă necrotică a umanismului constă în a da viață utopiei ultime: realizarea unei naturi umane nerănită.