În data de 13 martie 1962, cu ocazia primei aniversări a Alianței pentru Progres, John F. Kennedy a susținut o conferință în cursul căreia a rostit celebra frază „cei care se opun revoluției pașnice vor face ca revoluția violentă să fie inevitabilă” („Those who make peaceful revolution impossible will make violent revolution inevitable” https://www.presidency.ucsb.edu/documents/address-the-first-anniversary-the-alliance-for-progress; pentru înregistrarea audio a discursului respectiv, vezi la https://www.jfklibrary.org/asset-viewer/archives/JFKWHA/1962/JFKWHA-080-004/JFKWHA-080-004).
Un an mai tîrziu, mai precis pe 10 iunie 1963, Kennedy susținea un discurs de absolvire la American University din Washington, din care am tradus mai jos cîteva fragmente. Discursul, care este considerat unul dintre cele mai strălucite susținute de președintele american (https://en.wikipedia.org/wiki/American_University_speech), cuprinde avertismente adresate mai degrabă poporului american decît adversarului ideologic, în care JFK vedea puterea de schimbare în bine.
La aproape 60 de ani de la acel discurs, liderii americani nu par diferiți de adversarii lor. Fenomenul se regăsește de altfel peste tot în Vest, care ia toate măsurile pentru a împiedica o revoluție pașnică acasă, în timp ce încurajează revoluția (pașnică sau violentă, dar întotdeauna în numele „deschiderii”) pretutindeni în restul lumii. Liderii occidentali au devenit incapabili să mai vorbească despre pacea autentică, iar atunci cînd o fac par mai degrabă să se refere la „pacea mormîntului sau la siguranța sclavului” despre care Kennedy spera că nu și le va mai dori nimeni vreodată.
Hrușciov a fost impresionat de discurs. În schimb, americanii au fost dezamăgiți, simțindu-se trădați. Erau deja lipsiți de pace în ei înșiși. Cinci luni mai tîrziu, Kennedy murea împușcat. Șaizeci de ani mai tîrziu, întreaga omenire este mai neîmpăcată decît oricînd. Cu toate acestea, pacea pare ultimul lucru pe care această lume și-l dorește.
Președintele John F. Kennedy, din discursul de absolvire susținut la American University în data de 10 iunie 1963:
„Există puține lucruri pămîntești mai frumoase decît o universitate”, a scris John Masefield în tributul său adus universităților englezești – iar cuvintele sale sunt la fel de adevărate și astăzi. Nu s-a referit la turle și turnuri, la verdele campusului și la ziduri cu iederă. El a admirat frumusețea splendidă a universității, pentru că era „un loc în care cei care urăsc ignoranța se pot strădui să cunoască, unde cei care percep adevărul se pot strădui să-i facă pe alții să vadă.”
Am ales, așadar, acest timp și acest loc pentru a discuta un subiect care este prea des acoperit de ignoranța și față de care adevărul este prea rar perceput – și totuși este cel mai important subiect de pe pămînt: pacea mondială.
La ce fel de pace mă refer? Ce fel de pace căutăm? Nu o Pax Americana impusă lumii de armele de război americane. Nu pacea mormîntului sau siguranța sclavului. Vorbesc despre pacea autentică, genul de pace care face ca viața pe pămînt să merite trăită, pacea care le permite oamenilor și națiunilor să crească și să spere și să-și construiască o viață mai bună pentru copiii lor – nu doar pace pentru americani, ci pace pentru toți bărbații și femeile – nu doar pace în timpul nostru, ci pace pentru totdeauna.
Vorbesc despre pace din cauza noii fețe a războiului. Războiul total nu are sens într-o epocă în care marile puteri pot menține forțe nucleare mari și relativ invulnerabile și pot refuza să se predea fără a recurge la acele forțe. Nu are sens într-o epocă în care o singură armă nucleară conține aproape de zece ori forța explozivă furnizată de toate forțele aeriene aliate în al Doilea Război Mondial. Nu are sens într-o epocă în care otrăvurile mortale produse de un schimb nuclear ar fi transportate de vînt, apă și sol și semințe pînă la colțurile îndepărtate ale globului și către generațiile încă nenăscute.
[…] Vorbesc așadar despre pace ca fiind scopul rațional necesar al oamenilor raționali. Îmi dau seama că a căuta pacea nu este la fel de dramatic ca urmărirea războiului – și prea adesea cuvintele celui care caută pacea se lovesc de urechi surde. Dar nu avem nici o sarcină mai urgentă.
Unii spun că este inutil să vorbim despre pacea mondială sau legea mondială sau dezarmarea mondială – și că va fi inutil pînă cînd liderii Uniunii Sovietice vor adopta o atitudine mai luminată. Sper că o vor face. Cred că îi putem ajuta să o facă. Dar, de asemenea, cred că trebuie să ne reexaminăm propria atitudine – ca indivizi și ca Națiune – pentru că atitudinea noastră este la fel de esențială ca a lor. Și fiecare absolvent al acestei școli, fiecare cetățean atent care nu-și mai pune nădejdea în război, ci dorește să aducă pacea, ar trebui să înceapă prin a privi în el însuși – prin a-și examina propria atitudine față de posibilitățile de pace, față de Uniunea Sovietică, față de cursul războiului rece și față de libertate și pace aici, acasă.
În primul rînd: Să examinăm atitudinea noastră față de pacea însăși. Prea mulți dintre noi cred că este pacea imposibilă. Prea mulți cred că este ireală. Dar aceasta este o credință periculoasă, defetistă. Ea duce la concluzia că războiul este inevitabil – că omenirea este condamnată – că suntem prinși de forțe pe care nu le putem controla.
Nu trebuie să acceptăm acest punct de vedere. Problemele noastre sunt create de om – prin urmare, ele pot fi rezolvate de om. Și omul poate fi atît de mare cît își dorește. Nici o problemă a destinului uman nu este dincolo de ființele umane. Rațiunea și spiritul omului au rezolvat adesea ceea ce pare de nerezolvat – și credem că o pot face din nou.
[…] În al doilea rînd: Să reexaminăm atitudinea noastră față de Uniunea Sovietică. Este descurajator să crezi că liderii lor ar putea să creadă de fapt ceea ce scriu propagandiștii lor.
[…] Cu adevărat, așa cum a fost scris cu mult timp în urmă: „Cel nelegiuit fuge fără ca nimeni să-l urmărească” (Pilde 28, 1). Cu toate acestea, este trist să citesc aceste declarații sovietice – să ne dăm seama de amploarea prăpastiei dintre noi. Dar este și un avertisment – un avertisment pentru poporul american să nu cadă în aceeași capcană ca sovieticii, să nu vadă doar o viziune distorsionată și disperată a celeilalte părți, să nu vadă conflictul ca inevitabil, acomodarea ca imposibilă și în comunicarea dintre noi nimic altceva decît un schimb de amenințări.
Nici un guvern sau sistem social nu este atît de rău încît oamenii săi să fie considerați lipsiți de virtute. Ca americani, considerăm comunismul profund respingător ca o negație a libertății și demnității personale. Dar încă putem saluta poporul rus pentru numeroasele sale realizări – în știință și spațiu, în creștere economică și industrială, în cultură și în acte de curaj.
Printre multele trăsături pe care popoarele celor două țări le au în comun, nici una nu este mai puternică decît oroarea noastră reciprocă față de război. Aproape unic printre marile puteri mondiale, nu am fost niciodată în război unul cu celălalt. Și nici o națiune din istoria militară nu a suferit mai mult decît a suferit Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cel puțin 20 de milioane de oameni și-au pierdut viața. Nenumărate milioane de case și gospodării au fost arse sau jefuite.
[…] Căci, în final, legătura noastră comună cea mai de bază este că locuim cu toții pe această mică planetă. Toți respirăm același aer. Cu toții prețuim viitorul copiilor noștri. Și toți suntem muritori.
[…] Trebuie, așadar, să perseverăm în căutarea păcii, în speranța că schimbările constructive din blocul comunist ar putea aduce la îndemînă soluții care acum par dincolo de noi. Trebuie să ne conducem treburile în așa fel încît să fie în interesul comuniștilor să convină asupra unei păci veritabile. Mai presus de toate, în timp ce apără propriile interese vitale, puterile nucleare trebuie să evite acele confruntări care forțează adversarul să aleagă fie o retragere umilitoare, fie un război nuclear. A adopta un astfel de curs în era nucleară ar fi doar o dovadă a falimentului politicii noastre – sau a unei dorințe colective de moarte pentru lume.
Pentru a asigura aceste scopuri, armele noastre sunt neprovocatoare, atent controlate, concepute pentru a descuraja și capabile de utilizare selectivă. Forțele noastre militare sunt dedicate păcii și sunt disciplinate în stăpînire de sine. Diplomații noștri sunt instruiți să evite provocări inutile și ostilitatea pur retorică.
Căci putem căuta o relaxare a tensiunii fără să ne relaxăm atenția. Și, din partea noastră, nu trebuie să folosim amenințările pentru a demonstra că suntem hotărîți. Nu trebuie să blocăm emisiunile radio străine de teamă că credința noastră va fi subminată. Nu suntem dispuși să ne impunem sistemul oricărui popor care nu dorește – dar suntem dispuși și capabili să ne angajăm într-o competiție pașnică cu orice popor de pe pămînt.
[…] Speranța noastră – și scopul politicilor aliate – este să convingem Uniunea Sovietică că și ea ar trebui să lase fiecare națiune să-și aleagă propriul viitor, atîta timp cît această alegere nu interferează cu alegerile altora. Motivația comuniștilor de a-și impune sistemul politic și economic asupra altora este cauza principală a tensiunii mondiale de astăzi. Căci nu poate exista nicio îndoială că, dacă toate națiunile s-ar abține de la a se amesteca în autodeterminarea altora, pacea ar fi mult mai asigurată.
[…] În cele din urmă, colegii mei americani, să examinăm atitudinea noastră față de pace și libertate aici acasă. Calitatea și spiritul propriei noastre societăți trebuie să justifice și să susțină eforturile noastre în străinătate.
[…] Dar oriunde ne-am afla, cu toții trebuie, în viața noastră de zi cu zi, să trăim conform vechii credințe că pacea și libertatea merg împreună. În prea multe dintre orașele noastre de astăzi pacea nu este sigură, deoarece libertatea este incompletă.
Toate acestea nu sunt fără legătură cu pacea mondială. „Cînd căile omului sunt plăcute înaintea Domnului”, ne spun Scripturile, „chiar și pe vrăjmașii lui îi silește la pace” (Pilde 16, 7). Și nu este pacea, în ultimă analiză, o problemă de drepturi ale omului – dreptul de a ne trăi viața fără teama de devastare – dreptul de a respira aer așa cum l-a oferit natura – dreptul generațiilor viitoare la o existență sănătoasă?
Statele Unite, după cum știe toată lumea, nu vor începe niciodată un război. Nu vrem război. Nu ne așteptăm acum la un război. Această generație de americani a avut deja parte suficient – mai mult decît suficient – de război, ură și opresiune. Vom fi pregătiți dacă alții o doresc. Vom fi atenți pentru a încerca să îi oprim. Dar ne vom face și partea noastră pentru a construi o lume a păcii în care cei slabi sunt în siguranță și cei puternici sunt drepți. Nu suntem neputincioși în fața acestei sarcini sau fără speranță în succesul ei. Încrezători și fără teamă, muncim – nu în scopul unei strategii de anihilare, ci spre o strategie a păcii.
(Selecția și traducerea pasajelor de Gh. Fedorovici de la https://www.jfklibrary.org/archives/other-resources/john-f-kennedy-speeches/american-university-19630610. O scurtă porțiune din înregistrarea video a conferinței la https://www.youtube.com/watch?v=dXRG7yiqR3I)