Din textul dedicat de Mircea Platon pedagogului Ioan Popescu (1830-1901) („Ioan Popescu și școala românilor”, Convorbiri literare, nr. 1 (313), ianuarie 2022, p. 41-43, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_bca2575793fa40a39182856df47f0ba6.pdf), putem vedea că problema școlii românești de astăzi ține de faptul că a încetat să mai fie românească:
„Educația care se face astăzi în școala românească reformată structural și sistemic în acord cu principiile impuse de organisme internaționale nu este una a locuirii, ci a înlocuirii: produce criză de conștiință națională, de competență, de libertate, de politețe. Prin urmare, văduviți de rost național, de modalități de a-și câștiga existența la ei acasă și de posibilitatea de a conviețui civilizat cu românii lor, românii emigrează și sunt înlocuiți, în România, de forță de muncă imigrantă. Și asta pentru că educația nu se mai face în spiritul lui Ioan Popescu, pentru locuire, ci în spiritul experimental progresist, al înlocuirii” (p. 42.)
Scriind la cîțiva ani de la Marea Unire, profesorul de filozofie Alexandru Bogdan (1904-1948, mîine se împlinesc 119 ani de la nașterea sa), prevenea tocmai asupra acestui pericol. Semnalînd deficiențele Proiectului de lege a învățământului secundar inițiat de Ion Petrovici în 1926 în calitate de ministru al Instrucțiunii publice, Alexandru Bogdan nota că beneficiile principiului naționalităților, recunoscut deja prin tratatele de la Versailles și Trianon, nu se regăseau în reforma educației și nu erau satisfăcător valorificate nici în restul reformelor sociale inițiate în noua realitate politică a României:
„[…] viața socială a luat astăzi un caracter național. Nu negăm necesitatea relațiilor internaționale, cari vor trebui să intensifice viața națională, un naționalism chibzuit nefiind niciodată șovinism. În țara noastră însă, nu s-a observat, în diferitele reforme, diferențele caracteristice față de celelalte națiuni. Din nou, mințile îngrijorate de insuccesul vechilor reforme se întreabă dacă în actuala reformă, pe lângă forța activă a idealului, s-a ținut seamă și de determinismul social al neamului românesc? Căci evident că orice acțiune ideală va fi nulă, dacă gruparea noastră socială nu este preparată s-o primească.
Educația este una din puterile de menținere și întărire a organismului social. Educația a urmat întotdeauna structura socială a unei anumite epoci, între ea și nevoile populațiunilor a fost totdeauna o legătură cauzală. Actualei reforme îi era dat să realizeze un început fericit de consolidare națională. După cum spune d-1 prof. G. G. Antonescu: «interesul național va trebui să ne călăuzească nu numai în predarea literaturii naționale, istoriei, geografiei, economiei naționale, religiei și chiar în tratarea științelor pozitive» (G. G. Antonescu, Din problemele pedagogiei moderne, București, 1923, p. 219.)
În loc de toate acestea, istoria și geografia țărei ca o simplă materie, pierdută într-un colț al unei clase, printre alte câteva zeci de obiecte.
Reacțiunea celor ce s-au pronunțat până acum arată că într-adevăr aici s-a sesizat o mare lacună. Într-adevăr, cultura ce-o dăm copiilor noștri trebuie să fie în primul rând pavăza ce ne va face să ne dezvoltăm în interiorul forului nostru național după legi proprii. Națiunile au avut și au în mâna lor această baghetă magică, cu efecte minunate: educația. Mulți din cei ce nu i-au dat îndeajuns atenție au lăsat locul altora!
Există idei, sentimente etc. fără de care o națiune ar pieri; acestea sunt fondul comun ce ni-1 transmite sufletul înaintașilor prin educație, asigurând convergența tuturor spre același gând: al patriei. Credem că urâtul obicei ce-l au unii profesori de a lua o atitudine sceptică în clase față de probleme vitale, ca aceea a naționalismului, e o adevărată crimă față de neamul întreg” (Alexandru Bogdan, „Filosofia și principiul educației naționale în proiectul de reformă a liceului”, 1927, în id., Filozofie și educație națională, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Craiova, Aius Printed, 2010, p. 11-12.)
Prin urmare, pentru profesorul Bogdan caracterul național al educației nu era cerut doar de un legitim sentiment patriotic, ci era indispensabil unei educații reușite. Interesul național nu cerea să se predea în școală o știință (o biologie sau o matematică) românească, ci, pe de o parte, cerea o știință pentru România, adică folositoare țării și locuitorilor ei, iar, pe de altă parte, cerea ca în școală materiile să fie organizate și predate pentru folosul elevului român și în acord cu structura lui sufletească și intelectuală. Capacitatea elevului de a înțelege și de a asimila o disciplină este favorizată de măsura în care este recunoscut specificul național și sensibilitatea specifică a poporului căreia elevul îi aparține.
De treizeci de ani, în România experții în educație turuie într-una despre școala activă și despre predarea centrată pe elev. Dar ce elev este acesta? Este el tratat vreo clipă ca elev român? I se vorbește vreun moment despre istoria și geografia țării sale ca despre realități pe care le-a primit și față de care are o mare datorie? Urmărește vreodată obiectivul responsabilizării elevilor ceva mai mult decît atenția față de realități neutre, impersonale, precum grija față de mediu și toleranța față de diferență?
Educația a devenit în România în perioada post-comunistă instrumentul principal al eliminării conștiinței naționale. Mintea elevului român este slăbită nu doar pentru că este încărcată în mod nejustificat, ci mai ales pentru că elevului român îi este refuzată memoria și responsabilitatea pentru locul propriu. Aria curriculară „om și societate” îl pregătește pe elev pentru o societate a viitorului, lipsită de loc pentru că este lipsită de naționalitate și de istorie proprie. Este o societate și o educație a înlocuirii, după cum o descrie M. Platon în textul citat mai sus, în care diferența dintre străin și localnic este desființată odată cu incriminarea locului și a locuirii.
Oricine poate fi
înlocuit acolo unde nimeni nu mai locuiește. Nimeni nu mai poate locui nicăieri odată ce locul a încetat să mai
însemne ceva. Într-o astfel de lume dis-locată, educația nu mai este posibilă
în sensul ei propriu, ci este înlocuită cu diverse forme de dresaj și instruire
(motiv pentru care tehnicile de dezvoltare personală au fost introdusă pentru a
atenua ravagiile psihologice și sufletești produse de acest tip de educație. Este o educație în vederea dis-locării.
Dimpotrivă, observă M. Platon,
„Educația pentru
locuire, făcută în spiritul solidarității («cu milă») românești, era una care
rezolva nu doar problema culturii generale sau speciale, a meseriilor și a vocațiilor
artistice sau intelectuale, ci și, mai presus de orice, problema modului în
care putem trăi cu toții, civilizat, îmbelșugat, în România. Nu era o țară «ca
afară», ci una ca înăuntrul sufletelor românești frumos, cinstit și înalt
ridicate spre cer. Era țara oamenilor conștienți că «pe aici nu se trece». Aici
locuiește cineva. Românii sunt acasă” (ibid., p. 43)