Expresia „dragostea focusată” nu-mi aparține, ci am întîlnit-o în textul comunicării susținută de PS Ignatie, Episcopul Hușilor, în cadrul „Conferințelor Dilema veche” de la Arad din 13 august 2021, eveniment organizat sub genericul Aproapele de departe. Diasporă, migrație, exil (https://episcopiahusilor.ro/hristos-departele-aproapele-nostru ; îmi fac datoria de a-i preveni pe cititori că fotografia principală care ilustrează evenimentul poate avea un puternic impact emoțional).
Astfel, amintind
de manifestarea iubirii samarineanului milostiv, PS Ignatie subliniază esența
iubirii autentice: „Toată dragostea este focusată pe rănile și
nenorocirea în care se zbate.” Lăsînd de-o parte faptul că iubirea tinde mai
degrabă să se focuseze pe persoană și nu pe rănile ei, motiv pentru care îi
poate simți rana chiar și atunci cînd rana este ascunsă, cred că, în loc să-i susțină
pe intelectualii ortodocși neoliberali, ar fi fost un lucru admirabil dacă
ierarhii ortodocși s-ar fi focusat puțin și asupra poporul român atît de rănit
de măsurile economice și politice neoliberale pe de o parte, precum și de atacurile asupra
familiei și tradiției ortodoxe venite din partea intelectualilor de stînga și de
dreapta pe de alta. Poate că focusarea liderilor ortodocși asupra României căzută între
tîlhari nu pe drumul dintre Ierihon și Ierusalim, ci pe cel dintre Bruxelles și
Washington nu ar fi împiedicat exodul celor cinci milioane de români în
străinătate, dar cel puțin i-ar fi ajutat pe cei care au plecat să se gîndească la revenire, iar pe cei care au rămas la statornicie.
România a devenit membru UE la 1 ianuarie 2007. Între 2007 și 2017 a plecat din țară 17% din populație (mai precis 3,4 milioane de români https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-22312061-exodul-romanilor-confirmat-din-2007-pana-2017-plecat-din-tara-3-4-milioane-romani-aproximativ-17-din-populatie-romania-locul-doi-mondial-emigratie-dupa-siria.htm, lucru pe care nu strică să ni-l amintim atunci cînd ni se enumeră avantajele integrării României în UE; evident, la acest număr enorm de refugiați de război economic se adaugă și celelalte calamități înregistrate prin distrugerea sistematică a învățămîntului românesc, a sistemului public de sănătate, a economiei naționale, a agriculturii românești, a rețelei feroviare și maritime etc). Dar simțind grija Bisericii, cei plecați și cei rămași nu s-ar fi simțit abandonați și nu s-ar mai fi mulțumit astăzi cu tipurile de iubire redefinită ideologic ca toleranță, incluziune, intersectionality, identitate de gen etc. Locul samarineanul milostiv este luat astăzi de activistul social, iar Biserica își revendică prea tîrziu răniții și-și manifestă stîngaci și după modelul activistului social o iubire care nu mai interesează pe nimeni. Pentru că atunci cînd am avut nevoie de iubirea Bisericii, teologul, ierarhul, preotul au trecut grăbiți pe lîngă noi, fiind focusați asupra conferinței despre iubire pe care urmau să o susțină ori să o urmărească în cadrul „Conferințelor Dilema veche”.
Aș vrea să mai adaug două lucruri poate chiar mai importante decît observațiile de mai sus. PS Ignatie observă corect că „este absurd să spui că îți iubești aproapele, doar pentru că acest fapt îți procură mântuirea” (lucru pe care, de altfel, îl remarcam și eu cu cîțiva ani în urmă, cînd notam că „dacă îl iubești pe celălalt pentru a te salva pe tine […] nu-l iubești, de fapt” https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2017/01/epidemia-iubirii-de-sine.html). Însă accentul pus de PS Ignatie, pe urmele lui Simone Weil, orientînd iubirea și aparent limitînd-o la suferința aproapelui este riscant, pentru că prin această atenție se poate ascunde ori o formă de a ne iubi pe noi înșine în aproapele (vezi mai pe larg la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/03/iubirea-ortodoxa-de-sine.html), ori o condiție a iubirii, constrînsă de suferință pentru a se manifesta. Este o eroare care face din suferință o epifanie, divinizînd suferința (fapt care, în mistica legionară, face ca suferința să fie în sine mîntuitoare). Deși este greu de crezut, aceasta este tocmai ceea ce pare că propune ierarhul ortodox:
„A-ți iubi aproapele ca pe tine însuți” coincide cu trăirea că a-l hrăni pe cel flămând este totuna cu a simți nevoia imperioasă de a te hrăni pe tine însuți, când te cotropește foamea; cu trăirea că a adăposti pe cel abandonat este totuna cu nevoia firească de a te smulge pe tine însuți, cât mai repede cu putință, din hăul singurătății; cu trăirea că a-l accepta pe cel care este altfel decât tine este totuna cu nevoia stringentă de a fi acceptat în sânul unei comunități a cărei cultură, limbă și credință îți sunt complet străine.”
Lucrurile sunt cu atît mai complicate, cu cît PS Ignatie pare hotărît să elimine criteriile recunoașterii Hristosului adevărat atunci cînd afirmă că
„Elitele morale ale vremii erau permanent dezavuate de către Iisus din cauza trufiei lor de a se crede că sunt cei mai buni și fără niciun cusur, că posedă în mod exclusiv și inoxidabil (sic!) adevărul. Sau, ca să menționez gândurile Părintelui André Scrima: «Cei care sunt, pentru moment, în stare rigidă, rigoristă și impenetrabilă (...) se instalează, de fapt, într-o certitudine, nu într-un adevăr. Certitudinea e mult mai accesibilă decât adevărul fiindcă e psihologică, fiindcă e socială, fiindcă e compensatorie față de tot soiul de frustrări»”
Problema certitudinii mi se pare greșit pusă aici de PS Ignatie: Hristos nu-i mustră pe cei care cereau semne și minuni pentru că semnele și minunile ar fi psihologice, deci incerte sau inutile, ci pentru că semnul și minunea absolută era Hristos însuși. Fiind Adevărul, Hristos nu mai trebuia să demonstreze că ceea ce spune El este adevărat. Acesta este motivul pentru care nu-i răspunde întrebării lui Pilat din momentul judecării și condamnării Sale. Hristos nu confirmă adevărul, ci adevărul nostru este adevărat în măsura în care-l confirmă pe El. Cei care nu-l cunosc pe Hristos au nevoia de certitudinea că Hristos este Adevărul, iar Hristos o demonstrează murind și înviind. Așa cum cei care-l cunosc pe Hristos au nevoia de certitudinea că adevărul este Hristos. Și dobîndesc această certitudine murind și înviind în Hristos. Pentru că doar în felul acesta pot ajunge să iubesc cu iubirea lui Hristos.
Spre deosebire de elitele morale din vremea lui Hristos, elitele morale de astăzi se consideră bune și superioare moral doar pentru că resping în mod exclusiv și „inoxidabil” adevărul, „focusîndu-se” pe „zvâcnetul tulburat al unui sine zdrențuit”.