Postul Mare este una dintre perioadele anului bisericesc cînd iubirologii ortodocși insistă mai mult asupra iubirii lui Dumnezeu, comunicîndu-ne discret la finalul predicii numărul contului în care putem dona pentru a demonstra că suntem adevărați creștini, copleșiți de iubirea lui Dumnezeu. Iubirea de sine va fi discutată în schimb cu prudență, tocmai pentru că această iubire de sine asigură de fapt contribuțiile generoase: toată șmecheria este să faci ca iubirea de sine să pară iubire de Dumnezeu, ceea ce, în definitiv, nici nu este atît de greu, noi fiind oricum înclinați natural spre această falsificare, convinși că Dumnezeu n-are nimic împotrivă dacă avem puțină grijă și de noi, cerînd și ascultînd și altă opinie pe lîngă cea a lui Dumnezeu pentru a putea lua o decizie cu adevărat informată.
După cum observa cineva într-un interviu recent cu Evgheni Vodolazkin, accentul inițial din expresia „mă rog lui Dumnezeu” plasat în perioada creștinismului primar asupra „lui Dumnezeu” s-a deplasat în evul mediu de la Dumnezeu la „rog”, discuția despre natura rugăciunii dobîndind o importanță oarecum superioară față de ținta ei, pentru ca în perioada modernă accentul să fie pus pe sinele celui care se roagă (https://gorthodox.com/en/heritage/evgenij-vodolazkin-gospod-dal-mne-to-chto-sejchas-nazyvaetsya-kreativnostyu; în acest sens, merită observată importanța atribuită sinelui credinciosului prin încurajarea dezvoltării personale și a stimei de sine în chiar paginile cotidianului Patriarhiei Române, Ziarul Lumina, fenomen tragic despre care am mai scris pe acest blog în repetate rînduri). Lucrul acesta s-a întîmplat însă nu doar în privința credinței, ci și cu celelalte două virtuți teologice, nădejdea și iubirea fiind subordonate la rîndul lor dorinței ca cei care-mi sunt dragi să fie salvați pentru că-mi aparțin și, de aceea, merită să fie salvați în primul rînd.
Iubirea de sine îmi refuză accesul la Dumnezeu, ceea ce înseamnă în esență că-mi refuză accesul la iubire. Iubirea de sine este demonică și este anti-iubire, este cădere din persoană, este anti-personală (despre anti-persoană, vezi la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/12/masina-si-persoana-2.html). Iubirea lui Dumnezeu este singura iubire reală nu doar pentru că este absolută, ci mai ales pentru că este personală și, de fapt, inter-personală. Dobîndim iubirea lui Dumnezeu prin credința în Hristos, prin relația noastră personală cu Fiul întrupat în afara căreia iubirea Tatălui pentru Fiul nu poate fi și în noi (Ioan 17, 26), decît ca o iubire proniatoare al căreia scop rămîne acela ca Hristos să fie în noi. Deși pare o manifestare de iubire, grija noastră pentru cei dragi este doar o prelungire a grijii noastre față de noi înșine; avem nevoie de ei pentru că avem nevoie de noi, pentru că i-am zidit pe cei dragi în pereții propriului nostru confort psihologic.
Creștini și necreștini deopotrivă par convinși că principala cauză a dușmăniei și izolării dintre oameni este lipsa iubirii. Însă dușmănia și izolarea vor spori pe măsură ce vom continua să ignorăm faptul că principala lor cauză nu este lipsa, ci excesul de iubire, mai precis, excesul iubirii de sine (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2017/01/epidemia-iubirii-de-sine.html). Ura nu vine din lipsa iubirii, ci din iubirea de sine. Nu doar că iubirea mea se opune iubirii lui Dumnezeu (vezi „Iubirea mea și iubirea Lui”, Convorbiri literare, martie 2021, nr. 3 (303), p. 144, https://www.convorbiri-literare.ro/_files/ugd/6ef4f1_70dc2be6a3ee401ea86dabcdabbe853c.pdf), dar iubirea mea amenință să transforme pînă și iubirea Lui în iubirea mea (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/01/iubirologie-ortodoxa.html).
Iubirea lui Dumnezeu este cruce: ne aduce în poziția de slujitori ai celor din jurul nostru, mai ales a celor care îl urăsc pe Dumnezeu sau care sunt atît de stăpîniți de iubirea de sine, încît par vrednici mai degrabă de osînda decît de iubirea lui Dumnezeu. Ne vine la fel de ușor să le slujim celor pe care-i iubim cu iubirea noastră, pe cît de greu ne este să le slujim celor înstrăinați de noi prin iubirea noastră. Pentru că atunci cînd le slujim celor pe care-i iubim cu iubirea noastră, ne slujim în ultimă instanță nouă; în schimb, atunci cînd devenim slujitorii altora prin iubirea lui Dumnezeu, ne temem că ne-am pierde din stima de sine și ne-am împuțina lăuntric, cînd de fapt în acel moment de-abia devenim asemănători lui Dumnezeu.
Suntem atît de
stăpîniți de iubirea de sine, încît facem pînă și din manifestarea iubirii lui
Dumnezeu față de noi o dovadă a superiorității noastre și un prilej prin care
ne justificăm iubirea de sine: suntem atît de buni și de vrednici de iubire
încît pînă și Dumnezeu este obligat să o recunoască. Falsa smerenie este
generată de această iubire de sine care se străduiește să treacă drept iubire a
lui Dumnezeu. Din această cauză, deși pretinde că-și recunoaște „nevrednicia”,
creștinul care nu reușește să se lepede de iubirea de sine pentru a putea
dobîndi iubirea lui Dumnezeu va continua să gîndească și să acționeze în logica
vredniciei și a meritului în care-l leagă inevitabil iubirea de sine. Astfel,
iubirea de sine ne separă de iubirea de Dumnezeu și ne face să credem că putem distribui
interesat și egoist iubirea de Dumnezeu în funcție de iubirea noastră pentru
cei din jur. Această ipocrizie a fost condamnată de Hristos mai aspru decît păcatele
comune, tocmai pentru că falsifică în mod diabolic relația noastră cu Dumnezeu
și ne permite să ne imaginăm că suntem Dumnezeu, că iubirea noastră
autodistructivă și împietroșată este izvor de viață și manifestare a prezenței lui Dumnezeu.
