Printre faptele milosteniei sufletești se numără și „a învăța pe cel
neștiutor”. Avînd în vedere că printre ortodocși unii habar n-au că se află în
primejdia de a deveni spurcăciuni, în timp ce alții au făcut deja din expresia
„spurcăciune ortodoxă” un pleonasm, cred că a vorbi puțin despre spurcăciunea ortodoxă ar
trebui considerată una dintre faptele de milostenie sufletească. Și nu cred că există un alt timp mai bun decît Postul Mare pentru a vorbi despre această primejdie.
Contrar aparențelor, spurcăciunea nu este un om rău, ci un om bun. Ține la principii, mai ales cînd îi servesc intereselor personale. Spurcăciunea nu este un simplu oportunist, nu este doar un individ care profită sau își produce în mod nedrept o situație favorabilă, ci este individul încredințat că acea situație favorabilă, deși nedreaptă, devine dreaptă în măsura în care îi oferă lui un avantaj. Spurcăciunea ajunge în iad nu din cauza păcatelor, pe care este dispusă să și le recunoască, ci din cauza virtuților sale, transformate în tot atîtea capcane pentru oamenii de bună credință cu care se intersectează.
O spurcăciune este convinsă că toți oamenii sunt spurcăciuni, doar că le lipsește credința în ei înșiși. În plus, spurcăciunea ortodoxă este încredințată că Dumnezeu însuși este o spurcăciune, după chipul și asemănarea ei.