Inspirat de curajul și luciditatea celor mai aleși și mai europeni dintre ortodocșii români, îndrăznesc să mă alătur apelului lor mobilizator de a-i spune răului pe nume.
Mai întîi, o distincție: chiar dacă orice sorosist este de partea Ucrainei și împotriva lui Putin și a Ortodoxiei ruse (entități asociate constant explicit sau implicit în conștiința publică), asta nu înseamnă că oricine este de partea Ucrainei și/sau condamnă Kremlinul este obligatoriu un sorosist. Dar cred că oricine ignoră sau contestă sau consideră secundară intervenția ideologică destabilizatoare a Vestului în tot estul Europei este fie un înșelat, fie un înșelător. A ignora sau respinge responsabilitatea occidentală pentru ce se-ntîmplă în Ucraina cel puțin în ultimii zece ani înseamnă a justifica tragedia acestui război exact în felul în care Putin încearcă să-și justifice intervenția atribuind exclusiv Occidentului responsabilitatea acestei tragedii. Sofiștii occidentali și ruși au redus fiecare în avantajul propriu aspectul moral al acestui război la o chestiune de tip sau-sau, cînd în realitatea avem de-a face cu o problemă a cărei rezolvare morală este de tip și-și.
Perspectiva sau-sau radicalizează judecata morală și ne eliberează de orice responsabilitate: în funcție de tabăra aleasă, adversarul este total vinovat în timp ce noi suntem victime nevinovate. Dar în măsura în care ne dorim victoria Vestului sau a Rusiei, împărtășim responsabilitatea morală pentru fiecare victimă efectivă a războiului. Victime nu sunt doar morții, răniții, refugiații, poporul amenințat de nesiguranță, de foame, de frig, de lipsa unei perspective luminoase. Victime sunt și toți cei care s-au lăsat înșelați de sofiștii pro-occidentali sau pro-ruși, continuînd să susțină una dintre cele două tabere. Victime sunt și ortodocșii Bobo (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/03/pr-geoffrey-korz-ortodocsii-bobo.html), care fac din condamnarea lui Putin cea mai sigură și mai rapidă cale spre dobîndirea sfințeniei.
În Ucraina, acțiunea destabilizatoare a Vestului a primit replica militară Rusiei nu din cauză că poporul ucrainean a ales să fie pro-occidental, ci pentru că a acceptat să fie anti-Rusia și să se înarmeze în acest sens. Narațiunea despre poporul ucrainean care a ales libertatea și drumul european este ceva mai complexă, întrucît această alegere a libertății a presupus aderarea la NATO ca un obiectiv mai urgent și mai important decît aderarea la UE, în timp ce schisma ucraineană nu reprezintă doar o derusificare, ci și o euro-ficare corespunzătoare a ortodoxiei ucrainene (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/01/adevarul-libertatii.html).
Aderarea la NATO pare să reprezinte singura agendă politică a autorităților de la Kiev din 2014 pînă în prezent (https://en.wikipedia.org/wiki/Ukraine%E2%80%93NATO_relations). Chiar și înainte de anexarea Crimeii, Ucraina nu a tratat Rusia ca pe un vecin, ci ca pe un dușman agresiv, prelungind atitudinea ostilă a Vestului pînă la granițele Rusiei. Bineînțeles că oricine este liber să iubească și să urască pe cine vrea, iar ucrainenii aveau motive justificate să urască Kremlinul și înainte de anexarea Crimeii. Totuși, de ce iubirea pentru Europa trebuie să implice obligatoriu, ca test de verificare a sincerității acestei iubiri, ura pentru Rusia? Ești un adevărat european doar dacă ești un adevărat anti-rus? Credincioșii români înșelați de ortodocșii euro-atlantiști de la noi poate că nu știu că un alt test de fidelitate pentru UE este și ura față de creștinismul apostolic, cu care, sub liderii ortodocși umaniști, BOR începe să aibă tot mai puține în comun.
Ofensiva de neoprit a societății deschise nu a produs la noi un conflict civil violent (în afară de Piața Universității din anii '90 și protestul din 10 august 2018) pentru că s-a camuflat în anticomunism, folosind în acest sens inclusiv ortodoxia. Aceasta este o problemă mai complicată, pe care sper că voi reuși să o discut separat. Voi menționa aici că deși este secular, umanist și anti-creștin, acest proiect s-a folosit indirect de naționalismul legionar și de cultul sfinților închisorilor pentru a pune BOR pe un drum închis, blocînd astfel cultivarea unei conștiințe naționale creștine autentice. În felul acesta, jertfa mărturisitorilor creștini din perioada comunistă a fost instrumentată strict în sens anticomunist și, mai larg, antirusesc, „camarazii” de astăzi din BOR sperînd că vor avea acum în sfîrșit ocazia de a-și lua revanșa pentru încercuirea de la Cotul Donului.
Dar problema nu este cu înșelătorii, ci cu înșelații care, după ce descoperă că au fost înșelați, se prefac că totul e în regulă. Recent, la un text de-al meu despre ortodoxia euroatlantică preluat pe facebook prin bunăvoința unui prieten, cineva observă că exagerez și că euro-ortodocșii sunt nesemnificativi ca număr, în timp ce majoritatea preoților, călugărilor și credincioșilor le respinge discursul. Asta ar trebui să fie o veste bună, dar mie mi se pare că este o veste tragică. Pentru că eu nu am auzit pe nimeni din această majoritate ortodoxă mărturisitoare să-și exprime opoziția sau cel puțin rezervele față de discursul eurocreștin al reprezentanților BOR. Dacă acest discurs este rău, atunci tăcerea față de el este rea. Probabil că este aceeași majoritate de 80% care a lipsit de la referendumul pentru familie din 2018. Este majoritatea care lipsește. Dar problema este că dacă lipsește acum, cînd Biserica Ortodoxă Română este distrusă în esența ei, cînd va deveni prezentă? Cum va putea redeveni prezentă această majoritate într-o biserică în care adevărul a fost pervertit?