(Pentru prima parte, vezi https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/03/triumful-euroatlantic-al-ortodoxiei-i.html)
După cum explică politologul american John Mearsheimer,
„toate necazurile au început cu adevărat în aprilie 2008, la Summitul NATO de la București, unde ulterior NATO a emis o declarație prin care afirma că Ucraina și Georgia vor deveni parte a NATO. Rușii au spus fără echivoc la acea vreme că au văzut asta ca pe o amenințare existențială și au tras o linie în nisip. Cu toate acestea, ceea ce s-a întîmplat odată cu trecerea timpului este că noi am înaintat în scopul de a include Ucraina în blocul Vestic, transformînd astfel Ucraina într-un bastion occidental la granița Rusiei. Desigur, aceasta include mai mult decît doar extinderea NATO. Extinderea NATO este inima strategiei, dar include extinderea U.E. și, de asemenea, include și transformarea Ucrainei într-o democrație liberală pro-americană. Din perspectivă rusă, aceasta este o amenințare existențială.” (https://www.newyorker.com/news/q-and-a/why-john-mearsheimer-blames-the-us-for-the-crisis-in-ukraine )
Mearsheimer refuză categoric interpretarea intervenției militare a lui Putin în Ucraina în termenii nostalgiilor imperiale ale Rusiei țariste sau comuniste. Această perspectivă interpretativă este impusă de Vest atît pentru a compromite justificările strategice ale Rusiei, cît și pentru a ascunde faptul că Vestul acționează exact în aceeași logică. În realitate, Mearsheimer consideră că gestul lui Putin
„nu demonstrează imperialism; așa arată politica cînd ești o mare putere. Cînd ești o țară ca Ucraina și locuiești alături de o mare putere precum Rusia, trebuie să fii atent la ceea ce cred rușii, pentru că dacă iei un băț și li-l bagi în ochi, ei vor riposta. Statele din emisfera vestică înțeleg acest lucru foarte bine în ceea ce privește Statele Unite.”
După cum observa și Rod Dreher,
„Dacă credeți că singurele națiuni mai mici și mai slabe care trebuie să se închine în fața hegemoniei unei mari puteri sunt cele de pe orbita Rusiei, discutați cu un mexican sau cu oricine trăiește sub constrîngerile doctrinei Monroe (care prevede că orice amestec al unei puteri străine în treburile politice ale celor două Americi va fi considerat un act ostil împotriva Statelor Unite https://en.wikipedia.org/wiki/Monroe_Doctrine, nota mea, G. F.) Dacă Mexicul ar decide să se alinieze militar cu China, ați vedea cît de repede s-ar transforma SUA într-o versiune Yankee Doodle a Rusiei lui Putin.” (https://www.theamericanconservative.com/dreher/absence-of-a-tragic-sense-russia-ukraine/)
Beneficiind de o simpatie mai veche și întreținînd anumite așteptări optimiste, Vestul a cîștigat războiul informațional împotriva Kremlinului, reușind fără să trebuiască să facă vreun efort deosebit să convingă populațiile din țările est-europene de caracterul diabolic al Rusiei. În definitiv, oamenii nu au trebuit decît să-și amintească de istoria unui destin întrerupt cu brutalitate de ocupația sovietică. Doar puțini și-au mai amintit și de faptul că această ocupație sovietică s-a realizat cu acordul și în urma negocierilor dintre sovietici, pe de o parte, și americani și britanici de cealaltă.
Dacă adversitatea zonei UE față de Rusia este justificată iar condamnarea invadării Ucrainei este firească, în schimb atitudinea critică, de superioritate morală, adoptată de ortodoxia euro-atlantică din țările aflate sub umbrela NATO față de ortodoxia rusă reprezintă un semn neliniștitor. Deși i se reproșează Patriarhului Kiril acțiunea de dezbinare a ortodoxiei, impresia mea este că tăcerea Patriarhului Rusiei față de atacarea Ucrainei este folosită pentru a crea o nouă ortodoxie, o ortodoxie subordonată valorilor democratice și drepturilor omului. Adică ortodoxia bună, opusă ortodoxiei rele, rusești, care admite bombardarea celor care organizează parade LGBT. Astfel, neoprotestanților români li se adaugă acum ortodocșii români în misiunea de vestire a Noului Ierusalim venit din cer odată cu escadrilele de avioane F-16.
Chiar dacă Biserica Rusă nu și-a respectat propriile principii în relația cu statul (după cum sper că voi reuși să arăt într-o postare viitoare), tăcerea ierarhilor ruși îi compromite pe ei, ca lideri ai Bisericii, afectează solidaritatea creștină și încrederea populației în Biserică, dar nu deformează învățătura creștină în felul în care o face euro-atlantismul ortodox proclamat la noi de reprezentanți laici și clerici ortodocși. Nu văd în ce măsură misiunea sfîntă a Americii în lume este mai ortodoxă decît misiunea sfîntă a Rusiei în lume. Cu toate acestea, atunci cînd intelectuali ortodocși români denunță ideologizarea spiritualului, ei par să o facă doar pentru a permite spiritualizarea ideologicului. Am menționat în acest sens îndemnul Purtătorului de cuvînt al BOR, pentru care „democrația trebuie să rămână din punct de vedere politic sacrosanctă” (https://www.stiripesurse.ro/vasile-banescu-crestinul-real-vs-crestinul-inchipuit-in-fata-ororii-razboiului_2273835.html). Dl Papahagi își exprimă la rîndul lui speranța ca „NATO și UE să dureze veșnic” (https://ziare.com/vladimir-putin/intelectual-dreapta-romanii-sustinatori-putin-imbecilitate-tradare-patrie-1721960). Aparent într-un acord simfonic cu dl Papahagi, pentru care „Rusia nu are nimic creștinesc și nimic ortodox, ci este dominată în continuare de duhul necurat al imperialismului sovietic. De altfel, Rusia dezbină cu program lumea ortodoxă: la Creta, în Africa, mereu, cu orice ocazie” (subl. în original), și dlui Sever Voinescu i se pare că
„e ceva deșuchiat cu rușii aceștia, purtători de haină bisericească. Chiar cred că întreaga ortodoxie rusă ar trebui să reflecteze la ce se întîmplă cu țara lor și cu Biserica lor. Și ar trebui să renunțe la trufie și, mai ales, să nu se mai amestece cu Cezarul. «A treia Romă» poate fi cel mult o metaforă nefericită și rătăcitoare, dar în nici un caz un proiect politico-bisericesc” (https://dilemaveche.ro/sectiune/dilemablog/articol/facatorii-de-razboi-scrisoare-catre-fratii-mei-in-credinta-crestin-ortodoxa).
În plus, dacă „ne ghidăm după credința noastră, după Evangheliile noastre” vedem lesne cine este agresorul. Și descoperim nu doar că Rusia lui Putin este făcătorul de război, ci vedem ceva mult mai important: vedem cine sunt făcătorii de pace, adică cine sunt fii lui Dumnezeu (Matei 5, 9). Vedem că în timp ce „A Treia Romă” este un proiect teologic politic inacceptabil, în schimb, proiectul Farului Speranței și al Cetății aflată pe Vîrf de Munte, imaginile simbolice călăuzitoare ale relației Statelor Unite cu lumea (https://en.wikipedia.org/wiki/City_upon_a_Hill), sunt întemeiate chiar „în credința noastră, în Evangheliile noastre”. În definitiv, imaginea făcliei și a cetății din vîrf de munte vin imediat în continuarea Fericirilor care i-au oferit dlui Voinescu contextul teologic al unei interpretări politice.