Pagini

Oameni și Locuri

sâmbătă, 12 martie 2022

Totalitarismul, o chestiune de perspectivă

 

După cum știm, diferența dintre icoana catolică și cea ortodoxă ține de tipul de perspectivă și de nevoia răsăriteană de abstractizare și stilizare. În timp ce icoana occidentală tinde să redea lucrurile în mod naturalist, cît mai fidel realității fizice, întrebuințînd în acest scop o perspectivă liniară, icoana bizantină redă realitatea dintr-o perspectivă mai degrabă complexă (pe care termenul de perspectivă inversă nu o reprezintă exact), care întrebuințează în același timp o perspectivă aeriană și una liniară inversă cu diverse puncte de fugă. Din păcate, se acordă mai puțină atenție faptului că acest tip de perspectivă nu implică doar o anumită înțelegere a spațialității, ci și a istoriei: tipul de prezență a personajelor și a privitorului nu sugerează doar o continuitate spațială, ci și una istorică care deschid personajul sau evenimentul istoric reprezentat către eshaton. Dinamismul icoanei ortodoxe vine tocmai din această afirmare a deschiderii realității lumii create către Împărăție și a istoriei către eshaton și totul către privitor, care nu este chemat de o falsă adîncime îndepărtată, ci întîmpinat de o tensiune a prezenței persoanei în același timp puternică și liniștitoare. Astfel, în fața icoanei ortodoxe ești chemat să te transformi din privitor în închinător. Nu doar în sensul în care ne închinăm, prin mijlocirea icoanei, lui Dumnezeu, ci în sensul mai adînc în care, prin această închinare, închinăm, încredințăm lumea și istoria binecuvîntării lui Dumnezeu, participînd la rîndul nostru la realitatea și prezența purtate de icoană. Icoana ortodoxă îl readuce sau îl păstrează pe credincios în vocația lui preoțească universală.

Icoana bizantină realizează un tip de prezență sau mai bine zis o continuitate a prezenței creației și a lui Dumnezeu deopotrivă, prezență care a biruit fragmentarea păcatului, depășind punctul de vedere limitat de ordinea fizică supusă corupției și morții. Acest fapt menține evenimentul sau personajul istoric într-o actualitate continuă, împiedicîndu-l să rămînă doar un semn sacru al trecutului, cum se-ntîmplă în tabloul religios occidental. Poate că și din acest motiv iconarii ruși au respins regulile perspectivei adoptate în Apus: pentru a nu compromite, printr-o falsă aparență de adîncime, realitatea prezenței totale, spontană, imediată, sincronă, realizată prin lucrarea Duhului Sfînt.

Deși acestea sunt lucruri știute de toată lumea, am rezumat totuși aici cîteva aspecte legate de icoana ortodoxă și de semnificația ei în viața credincioșilor ortodocși tocmai pentru a aminti că perspectiva ortodoxă asupra istoriei și asupra lumii cuprinde și ordinea supra-istorică. Pentru omul ortodox, realitatea istorică nu este separată de veacul de apoi după cum lumea nu este complet desprinsă de Dumnezeu, așa cum afirmă teoria depravării totale ale creștinismului protestant. Dar cu toate că teologia apuseană (catolică, protestantă sau neoprotestantă) afirmă și numeroase lucruri considerate greșite de teologia ortodoxă, ortodocșii din România sunt făcuți de propria lor ierarhie să asume o viziune apuseană despre lume, despre istorie și despre mîntuire care este străină de înțelegerea ortodoxă tradițională păstrată și de perspectiva icoanei bizantine.

Nu vreau să spun că actualul război dintre Vest și Rusia reprezintă confruntarea dintre aceste două moduri creștine diferite, dacă nu chiar opuse, de reprezentare și înțelegere a realității. Mi se pare evident că atacul Rusiei asupra Ucrainei nu are nimic creștin în el. Cu toate acestea, cred că gestul Rusiei este mai degrabă o reacție decît o acțiune premeditată. Mai precis, mi se pare că există motive justificate să admitem că intervenția militară din Ucraina reprezintă încercarea Kremlinului de a contesta monopolul Vestului asupra realității: nu pentru că perspectiva rusească ar fi neapărat cea corectă, ci pentru că este rusă în primul rînd. Ceea ce înseamnă că rușii, sau cel puțin liderii ruși doresc să se raporteze la realitate și să participe la realitate din punctul rusesc de vedere, care presupune atît dreptul de a negocia prețul propriilor resurse naturale, cît și dreptul de a nu-și negocia identitatea și cultura.

În măsura în care Vestul refuză nu doar Rusiei, ci întregii lumi dreptul asupra propriei perspective, după cum arată Rod Dreher într-un efort disperat de a-i trezi pe oameni (https://www.theamericanconservative.com/dreher/this-diabolical-moment-cbdc-transgender/ ; ce este mai tragic este că îndrăcirea realizată de instituțiile statului american în colaborare cu mass media și sistemul corporat este realizată, inclusiv în România, și cu participarea liderilor creștini – ortodocși, în cazul nostru – într-o răsturnare completă a misiunii Bisericii de exorcizare a lumii), Vestul devine principala forță mondială care urmărește realizarea totalitarismului. Nu întîmplător, după cum precizează inspirat Dreher citînd o observație despre Demonii lui Dostoievski, 

„Pentru Dostoievski, «ideile» sunt forțe culturale vii care au capacitatea de a seduce și de a subordona conștiința individuală, iar individul care a devenit înstrăinat de propriile sale tradiții naționale concrete este deosebit de vulnerabil în fața unei asemenea seducții.” 

Or, o tradiție națională reprezintă tocmai o astfel de perspectivă personală asupra realității, este memoria realității și un mijloc de asigurare a identității naționale și personale. Această perspectivă culturală asupra realității a fost contestată inițial în Occident la scurt timp după al Doilea Război Mondial, iar începînd cu 1990 în toate țările din estul Europei, inclusiv în Rusia, prin propunerea de redefinire a realității potrivit unor criterii determinate ideologic (dreptate socială, echitate, ideologie de gen) orientate împotriva familiei, a națiunii, a școlii clasice și a creștinismului tradițional.

Scriu despre lucrurile acestea de peste cincisprezece ani. Pe măsură ce arătam implicarea elitei laice și bisericești din România în acest proiect de distrugere a viziunii ortodoxe autentice, numărul cititorilor acestui blog se reducea. În momentul de față au mai rămas cel mult zece persoane care citesc din lucrurile pe care le postez aici. Sper totuși că oamenii vor descoperi că ceva esențial le lipsește atunci cînd vor încerca să trăiască potrivit viitoarelor legi ale unicei perspective normale instaurată prin decret supra-național. Din păcate, s-ar putea să fie prea tîrziu: foarte probabil, perspectiva inversă va fi condamnată deja ca perspectivă interzisă chiar de ierarhii ortodocși înșiși.