Ne temem din două motive: că am putea pierde ceea ce avem și că n-am putea dobîndi ceea ce ne dorim. Întrucît majoritatea ne definim prin ceea ce avem (sau chiar prin ceea ce am putea sau am fi putut avea), puțini ne temem de faptul că am putea pierde ceea ce suntem, fără să vedem că ne-am putea pierde pe noi înșine chiar și atunci cînd nu am pierde nimic din ceea ce avem și în ciuda faptului că am putea dobîndi tot ceea ce ne dorim.
Ne temem pentru ceea ce avem nu doar pentru că ne definim prin lucrurile pe care le avem (proprietăți, prestigiu, familie), ci și pentru că știm că ceea ce avem nu este suficient de puternic pentru a ne proteja de moarte. Moartea amenință indestructibilitatea aparentă a ceea ce avem și a ceea ce suntem. Moartea verifică consistența sensului vieții noastre și justificarea credinței într-o esență indestructibilă a identității noastre. Deși această indestructibilitate este reală, creștinii ar trebui să fie hotărîți să scape de ea. Pentru că moartea nu distruge decît ceea ce poată să moară, nu și ceea ce nu poate să trăiască. Problema morții nu este că ne nimicește, ci că nu ne nimicește de tot. Grozăvia morții ține de faptul că nu desființează decît lucrurile lipsite de ființă.
Frica de moarte este firească întrucît mă separă de ceva care face parte din mine și pentru că îmi ia lucrurile pe care le am și prin care mă definesc. Cred însă că teama de moarte ține de un motiv mai adînc decît cele două motive imediate menționate mai sus. Pentru că moartea îmi revelează nu doar ceea ce aș putea pierde, ci și ceea ce ar putea rămîne, ceea ce i-ar putea supraviețui. Dincolo de gîndul că moartea îmi ia totul, pulsează gîndul neliniștitor că s-ar putea ca moartea să nu ia chiar totul, că ceva nepregătit pentru veșnicie ar putea dura veșnic. Pe lîngă lucrurile concrete de care mă desparte, gîndul morții îmi descoperă totodată ceva tulburător, realitatea unei ordini indestructibile mai adînci care îmi este cu atît mai străină cu cît m-am străduit să o ignor mai mult.
Pentru creștini, tocmai acest lucru indestructibil este o problemă (despre complicațiile produse de asimilarea creștină a concepției păgîne a nemuririi sufletului, vezi https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/12/inviere-sau-nemurire-parintele.html). Veșnicia iadului este asigurată de existența unei esențe indestructibile în creaturile inteligente, în îngerii căzuți în primul rînd („focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui” Matei 25, 41) și în oamenii care, asemănîndu-se demonilor, au refuzat să-i slujească lui Dumnezeu. Prin păcat, adică prin lepădarea de Dumnezeu, omul și-a asigurat o veșnicie privată, o formă de viață veșnică nevie, o moarte veșnică. Întrucît viața reală nu poate exista în afara lui Dumnezeu, omul trebuie să urce pe cruce, adică în locul unde moartea ca separare a omului de Dumnezeu a fost biruită prin trecerea prin moarte a Dumnezeului unit cu omul.
Crucea lui Hristos nu ne apără de moarte, ci ne apără de ceva mai grav și mai înfricoșător decît moartea: indestructibilitatea noastră. Fiind indestructibili, singura noastră șansă este să ne lepădăm de noi înșine, să ne golim de slava noastră nelegitimă, demonică, pentru a ne umple de slava Celui care s-a golit pe Sine de slava Lui legitimă de Creator. Doar prin Cruce putem schimba moartea noastră veșnică cu viața nesfîrșită a fiilor și fiicelor lui Dumnezeu pentru că doar prin Cruce, adică prin moartea lui Hristos, ne putem uni cu Hristosul cel Înviat.
De aceea, pe cît de mult cinstim Crucea lui Hristos, pe atît de mult ne ferim de crucea noastră. Ne temem de cruce mai mult decît ne temem de moarte. Pentru că moartea nu ne ia decît ceea ce avem, fiind neputincioasă în fața indestructibilității noastre, lipsită de viața cea adevărată.