Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la nașterea părintelui Alexander Schmemann; peste doi ani, în 2023, se vor împlini 40 de ani de cînd sistemul bisericesc ortodox răsuflă ușurat știind că cel mai mare critic ortodox al falsificării învățăturii ortodoxe a încetat să mai scrie.
În anul 2013, cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la mutarea la Domnul a părintelui Schmemann, în Rusia a fost publicată o carte întitulată Liturghia morții și cultura modernă (Liturgiya smerti i sovremennaya kultura). Cartea cuprindea patru conferințe susținute de părintele Schmemann în engleză (traduse în rusă). Cîțiva ani mai tîrziu, mai precis în 2016, cartea apărea și în limba engleză (https://www.amazon.ca/Liturgy-Death-Alexander-Schmemann/dp/0881415561; vezi informații suplimentare la https://muse.jhu.edu/article/668683 ). Ca o notă personală, mărturisesc că este vorba despre o carte pe care mi-ar fi plăcut să o traduc în română, ceea ce este destul de puțin probabil: nu te poți aștepta ca editurile ortodoxe să colaboreze cu cei care au intervenit public în legătură cu modul în care viziunea ortodoxă a fost deformată sau lăsată să fie deformată tocmai de cei care ar fi trebuit s-o cultive și s-o păzească. Dar asta nu este o problemă; problema este că refuzînd să intervină pentru a opri pervertirea învățăturii ortodoxe, teologii și intelectualii ortodocși mireni au permis ca situația să devină atît de gravă încît nici măcar simpla publicare a textelor ortodoxe fundamentale să nu mai fie suficientă în sine pentru a contribui la refacerea și redobîndirea unei conștiințe ortodoxe. Teologii ortodocși clasici sunt deja citiți, în mediul ortodox, ca niște mari inițiați, în timp ce marii inițiați ai tradițiilor religioase sunt asimilați unei culturi a duhului pretins creștin, dar antihristic în esență.
Cartea este deosebit de valoroasă în special în aceste vremuri, cînd, sub presiunea numărului mare de decese cauzate direct sau indirect de pandemia de covid-19, lumea postcreștină a descoperit că nu rezolvase satisfăcător problema morții și cînd Biserica însăși, după cum arată părintele Schmemann, a asumat viziunea seculară față de moarte care o împiedică să pună Învierea în centrul vieții creștine. Cum arată părintele Schmemann și în alte locuri (vezi, de pildă, capitolul VI, „Cu moartea pe moarte călcînd” din volumul Pentru viața lumii), sensul unei culturi este determinat de modul în care se raportează la problema morții; or, cultura modernă îi refuză morții orice sens, spune părintele Schmemann și, din acest motiv, toată industria morții de la spital la pompe funebre urmărește să atenueze realitatea morții și șocul eventual produs de descoperirea absurdului apărut în absența oricărui sens. Problema este că ortodoxia a devenit, inițial în lumea occidentală iar ulterior, odată cu globalizarea, peste tot, o instituție a acestei industrii a morții. În cele patru prelegeri din Liturgy of Death (“The Development of Christian Funeral Rites”, “The Funeral Rites and Practices”, “Prayers for the Dead”, “The Liturgy of Death and Contemporary Culture”), părintele Schmemann arată care este înțelegerea ortodoxă a morții, de ce s-a pierdut și cum poate fi ea recuperată.
Pînă la apariția în română a acestei cărți, ofer în continuare un studiu al părintelui Schmemann pe care l-am tradus pentru a prezenta în mod concentrat viziunea ortodoxă asupra morții. Acest model de înțelegere mi se pare că trebuie recuperat cu atît mai mult cu cît, după treizeci de ani de expunere la spiritualitatea gnostică, creștinilor ortodocși din România le este tot mai greu să facă distincția fundamentală dintre nemurire și înviere, distincție care separă radical creștinismul de orice altă religie sau ideologie (am mai abordat acest subiect și cu alte ocazii, vezi, de pildă, la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/11/ortodoxia-traditionala-si-cea-de.html). Distincția este importantă astăzi și în contextul diverselor proiecte de întemeiere a unui rai pe pămînt, o idee în legătură cu care tot mai mulți creștini speră să fie realizată cît mai curînd.
(Gh. Fedorovici)
Pr. Alexander Schmemann: Înțelegerea creștină a morții
Într-adevăr, „dacă Hristos nu a înviat, atunci zadarnică este credința voastră.” Acestea sunt cuvintele apostolului Pavel și ele rămîn fundamentale pentru creștinism pînă astăzi.
„A pătimit și S-a îngropat. Și a înviat...” După Cruce, după pogorîrea în moarte urmează Învierea din morți – acea confirmare principală, fundamentală și decisivă a Simbolului Credinței, o confirmare din chiar inima creștinismului. Într-adevăr, „dacă Hristos nu a înviat, atunci zadarnică este credința voastră.” Acestea sunt cuvintele apostolului Pavel și ele rămîn fundamentale pentru creștinism pînă astăzi. În primul rînd și mai presus de orice, creștinismul este o credință în faptul că Hristos nu a rămas în mormînt, că viața a strălucit din moarte și că în Învierea lui Hristos din morți, legea absolută, atotcuprinzătoare a faptului de a muri și a morții, care nu a tolerat excepții, a fost cumva distrusă și biruită din interior.
Învierea lui Hristos cuprinde, repet, însăși inima credinței creștine și a Veștii Bune creștine. Și totuși, oricît de ciudat ar suna, în viața de zi cu zi a creștinismului și a creștinilor din vremea noastră este puțin loc pentru această credință. Este cumva estompată, iar creștinul contemporan, fără să-și dea seama, nu o respinge, ci o ocolește cumva și nu trăiește credința așa cum au făcut-o primii creștini. Dacă merge la biserică, aude desigur în slujba creștină confirmările mereu răsunătoare de bucurie: „a călca moartea cu moarte,” „moartea este înghițită de biruință,” „viața domnește” și „nici un mort nu rămîne în mormînt.” Dar întrebați-l ce crede el cu adevărat despre moarte și de multe ori (mult prea des, din păcate) veți auzi un fel de vorbărie despre nemurirea sufletului și despre viața sufletului continuată într-un fel de lume de dincolo de mormînt, o credință care a existat chiar înainte de creștinism. Și asta ați afla în cazurile fericite. În cel mai rău caz, veți întîlni pur și simplu perplexitate și ignoranță: „Știi, nu m-am gîndit niciodată cu adevărat la lucrurile astea.”
Între timp, este absolut necesar să ne gîndim la asta, pentru că este fie prin credință sau necredință, nu doar în „nemurirea sufletului”, ci tocmai în Învierea lui Hristos și în „învierea noastră de obște” criteriul prin care, la sfîrșitul lumii, fiecare creștin va sta ori va cădea. Dacă Hristos nu a înviat, atunci Evanghelia este cea mai îngrozitoare escrocherie dintre toate. Dar dacă Hristos a înviat, atunci nu numai că toate reprezentările și credințele noastre pre-creștine în „nemurirea sufletului” se schimbă radical, ci pur și simplu dispar. Și atunci întreaga problemă a morții se prezintă într-o lumină total diferită. Și aici este miezul problemei, că Învierea asumă mai presus de orice o atitudine față de moarte și o înțelegere a morții care este în modul cel mai profund diferită de reprezentările sale religioase obișnuite; și într-un anumit sens această noțiune creștină este opusul acelor reprezentări.
În ce privește credința clasică în nemurirea sufletului, trebuie afirmat cinstit că aceasta exclude credința în înviere, deoarece învierea (și aici constă miezul problemei) include în sine nu numai sufletul, ci și trupul. Simpla citire a Evangheliei nu lasă nicio îndoială cu privire la acest fapt. Cînd l-au văzut pe Hristos înviat, apostolii, după cum spune Evanghelia, au crezut că văd un duh sau o vedenie. Prima sarcină a lui Hristos înviat a fost să-i lase să simtă realitatea trupului Său. El ia mîncare și mănîncă în fața lor. Hristos îi poruncește lui Toma, care se îndoiește, să-i atingă trupul, să fie convins de Înviere prin pipăirea cu degetele lui. Iar cînd apostolii au ajuns să creadă, tocmai proclamarea Învierii, realitatea ei, „corporalitatea” ei devine conținutul principal, puterea și bucuria propovăduirii lor, iar sacramentul principal al Bisericii devine Împărtășirea de pîine și vinul ca Trupul și Sîngele lui Hristos cel înviat. Și în acest act, spune apostolul Pavel, „vestind moartea Domnului, ei mărturisesc Învierea Sa.”
Cei care se îndreaptă către creștinism nu se îndreaptă către idei sau principii, ci acceptă această credință în Înviere, această experiență, această cunoaștere a Învățătorului înviat. Acceptă credința în învierea universală, care înseamnă biruirea, distrugerea, anihilarea morții ca scop ultim al lumii. „Vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea!” exclamă apostolul Pavel într-un fel de extaz spiritual. Și în fiecare noapte de Paște proclamăm: „Unde îţi este, moarte, boldul tău? Unde-ți este, iad, biruința? Hristos a înviat și niciun mort nu rămîne în mormînt. Hristos a înviat și viața domnește!” În acest fel, acceptarea sau neacceptarea lui Hristos și a creștinismului este în esență acceptarea sau neacceptarea credinței în Învierea Sa, iar în limbajul reprezentărilor religioase acest lucru înseamnă credința în unirea în El a trupului și a sufletului, în timp ce dizolvarea și ruinarea acestei uniri este moartea.
Nu vorbim aici despre cei care resping Învierea lui Hristos pentru că resping însăși existența lui Dumnezeu, adică ateii convinși (sau cred că sunt convinși). Discuția se referă la un domeniu cu totul diferit. Mult mai importantă este acea ciudată „estompare” a credinței în Înviere, pe care tocmai am menționat-o mai sus, printre anumiți credincioși, tocmai printre acei creștini care leagă într-un mod deosebit celebrarea Paștelui de respingerea efectivă, poate adesea subconștientă, a Învierii lui Hristos. În creștinismul istoric s-a produs un fel de revenire la conceptul precreștin al morții, care constă, în primul rînd, într-o recunoaștere a morții ca „lege a naturii”, adică un fenomen inerent naturii însăși, cu care, din acest motiv și oricît de înspăimîntătoare ar fi moartea, trebuie să „te împaci”, ceva pe care trebuie să-l accepți. Într-adevăr, toate religiile necreștine, toate religiile naturale, toate filozofiile sunt în esență preocupate de „împăcarea” noastră cu moartea și încearcă să ne demonstreze că sursa vieții nemuritoare, a sufletului nemuritor se află într-un fel de lume nepămînteană aflată dincolo de mormînt. Platon, de exemplu, și nenumărații adepți de după el susține că moartea este o eliberare de trup, eliberare pe care sufletul o dorește. În această împrejurare, credința în învierea trupului nu numai că devine inutilă, ci și de neînțeles, chiar falsă și neadevărată. Pentru a percepe întregul sens al credinței creștine în Înviere, trebuie să începem nu de la acea credință însăși, ci de la noțiunea creștină de trup și de moarte, căci aici se află rădăcina neînțelegerii chiar și în creștinism.
Conștiința religioasă presupune că Învierea lui Hristos este în primul rînd o minune, ceea ce desigur că este. Dar pentru conștiința religioasă obișnuită, acest miracol este și mai mare: minunea tuturor minunilor rămîne „unică”, ca să spunem așa, aparținîndu-i strict lui Hristos. Și din moment ce mărturisim că Hristos este Dumnezeu, această minune încetează să mai fie o minune într-o anumită măsură. Dumnezeu este atotputernic, Dumnezeu este Dumnezeu, Dumnezeu poate face orice! Indiferent ce înseamnă moartea lui Hristos, puterea și tăria Sa divină nu I-au permis să rămînă în mormînt. Totuși, adevărul este că toate acestea cuprind doar jumătate din vechea interpretare creștină a Învierii lui Hristos. Bucuria creștinismului timpuriu, care încă trăiește în Biserică, în slujbele ei, în imnurile și rugăciunile ei, și mai ales în sărbătoarea incomparabilă a Paștilor, nu separă Învierea lui Hristos de „învierea de obște,” care își are sursa și începutul în Învierea lui Hristos.
Sărbătorind cu o săptămînă înainte de Paști învierea lui Lazăr, prietenul lui Hristos, Biserica confirmă solemn și cu bucurie că acest miracol este o „adeverire a învierii de obște.” Dar, în mintea credincioșilor, aceste două jumătăți inseparabile ale credinței – credința în Învierea lui Hristos și credința în „învierea de obște” începută de El – au devenit cumva deconectate. Ceea ce rămîne intactă este credința în învierea lui Hristos din morți, în Învierea Sa cu trup, un trup pe care Hristos îl invită pe Toma cel necredincios să îl atingă: „Adu degetul tău încoace și vezi mîinile Mele și adu mîna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios.”
Acum, în ceea ce privește destinul nostru muritor și final și soarta după moarte, lucruri pe care am început să le numim drept lumea de dincolo de mormînt, acest destin și soartă au încetat treptat să fie interpretate în lumina Învierii lui Hristos și a relației lor cu ea. În privința lui Hristos, confirmăm că El a înviat din morți, dar în ceea ce ne privește pe noi înșine spunem că noi credem în nemurirea sufletului, în care grecii și evreii credeau veacuri înainte de Hristos și în care la ora aceasta toate religiile cred fără excepție și pentru care credința în Învierea lui Hristos este (oricît de ciudat ar suna acest lucru), chiar inutilă.
Care este motivul din spatele acestei bifurcări ciudate? Motivul constă în înțelegerea nostru despre moarte, sau mai bine zis într-un alt concept al morții ca separare a sufletului de trup. Toată „religiozitatea” precreștină și necreștină învață că această separare a sufletului de trup trebuie privită nu numai ca ceva „natural”, ci și ca ceva pozitiv, că în aceasta trebuie văzută o eliberare a sufletului de trup, care împiedică sufletul să fie spiritual, ceresc, curat și binecuvîntat. Întrucît în experiența umană răul, boala, suferința și patimile apar din trup, scopul și sensul religiei și al vieții religioase devin în mod firesc eliberarea sufletului din această „închisoare” trupească, o eliberare tocmai în moarte care îi permite să atingă plenitudinea. Dar trebuie subliniat cît se poate de puternic faptul că acest concept de moarte nu este creștin și, în plus, este incompatibil cu creștinismul, este vădit contradictoriu. Creștinismul proclamă, confirmă și învață că această separare a sufletului de trup, pe care o numim moarte, este ceva rău. Nu face parte din creația lui Dumnezeu. Este ceea ce a intrat în lume și a supus lumea, dar este totodată ceva opus lui Dumnezeu și care încalcă planul Lui, dorința Lui pentru lume, pentru omenire și pentru viață. Este ceea ce Hristos a venit să distrugă.
Dar, iarăși, nu atît pentru a înțelege, ci mai degrabă pentru a simți, pentru a simți această interpretare creștină a morții, trebuie să începem prin a spune măcar cîteva cuvinte despre acest plan al lui Dumnezeu, atît cît ne-a fost dezvăluit în Sfintele Scripturi și revelate în plinătatea ei în Hristos, în învățătura Sa, în moartea Sa și în Învierea Sa.
Acest plan poate fi conturat simplu și concis astfel: Dumnezeu l-a creat pe om cu trup și suflet, adică în același timp și spiritual și material, și tocmai această unire a spiritului, sufletului și trupului este numită om în Biblie și în Evanghelie. Omul, așa cum a fost creat de Dumnezeu, este un trup însuflețit și un spirit întrupat și, din acest motiv, orice separare a lor, și nu numai separarea finală, în moarte, ci chiar înainte de moarte, orice încălcare a acelei uniuni este ceva rău. Este o catastrofă spirituală. De aici primim credința noastră în mîntuirea lumii prin Dumnezeul întrupat, adică din nou, mai presus de toate, credința noastră în acceptarea de către Fiul a cărnii și a trupului, nu a unui „trup aparent”, ci a unui trup în sensul cel mai deplin al cuvîntului: un trup care are nevoie de hrană, care obosește si care suferă. Astfel, ceea ce în Scripturi se numește viață, acea viață, care constă mai presus de toate în trupul omenesc însuflețit de duh și din duhul făcut trup, se termină – la moarte – în separarea sufletului și a trupului. Nu, omul nu dispare în moarte, întrucît creația nu poate distruge ceea ce Dumnezeu a chemat din nimic la ființă. Dar omul este cufundat în moarte, în întunericul lipsei de viață și al slăbiciunii. El este, după cum spune apostolul Pavel, dat pieirii și stricăciunii.
Aici, aș dori încă o dată să repet și să subliniez că Dumnezeu nu a creat lumea pentru această separare, moarte, descompunere și stricăciune. Și, din acest motiv, Evanghelia creștină proclamă că „vrăjmașul cel de pe urmă care va fi nimicit este moartea” (I Corinteni 15, 26). Învierea este recrearea lumii în frumusețea și totalitatea ei originare. Este spiritualizarea completă a materiei și întruparea completă a spiritului în creația lui Dumnezeu. Lumea i-a fost dată omului ca viața lui și din acest motiv, conform învățăturii noastre creștine ortodoxe, Dumnezeu nu o va nimici, ci o va transfigura într-un „cer nou și un pămînt nou,” în trupul duhovnicesc al omului, în templu al prezenței lui Dumnezeu și al slavei lui Dumnezeu în creație.
„Vrăjmașul cel de pe urmă care va fi nimicit este moartea...” Și acea nimicire, acea exterminare a morții a început cînd Însuși Fiul lui Dumnezeu, în dragostea Sa veșnică pentru noi, a pogorît de bunăvoie în moarte și întuneric, umplîndu-i disperarea și groaza cu lumina și iubirea Sa. Și de aceea cîntăm de Paști nu numai „Hristos a înviat din morți”, ci și „cu moartea pe moarte călcînd...”
Numai El a înviat din morți, dar totodată El ne-a nimicit moartea, distrugîndu-i stăpînirea, disperarea, scopul ei. Hristos nu ne promite Nirvana sau un fel de viață cețoasă dincolo de mormînt, ci învierea vieții, un cer nou și un pămînt nou, bucuria învierii universale. „Morții vor învia și cei din morminte vor cînta de bucurie…” Hristos a înviat și viața continuă [abides], viața trăiește... Acesta este sensul; aceasta este bucuria nesfîrșită a acestei întăriri cu adevărat centrale și fundamentale a Simbolului Credinței: „Și a înviat a treia zi, după Scripturi.” După Scripturi, adică în conformitate cu acea cunoaștere a vieții, cu acel plan pentru lume și omenire, pentru suflet și trup, pentru duh și materie, pentru viață și moarte, care ne-a fost descoperit în Sfintele Scripturi. Aceasta este întreaga credință, întreaga iubire și întreaga speranță a creștinismului. Și de aceea apostolul Pavel spune: „Dacă Hristos nu a înviat, atunci zadarnică este credința voastră.”
(Protoprezbiterul Alexander Schmemann, ‘Russkaya mysl’, nr. 3299, 3300, 13, 20 martie 1980. Tradus din rusă de Robert A. Parent și publicat în limba engleză sub titlul “The Christian Concept of Death” la https://www.oca.org/reflections/fr-alexander-schmemann/the-christian-concept-of-death . Traducere din engleză în limba română de Gheorghe Fedorovici.)
