Vorbirea începe ca răspuns, nu ca apel. Pînă și sunetele nearticulate ale omului care a supraviețuit de la vîrstă fragedă izolat de orice alt om constituie un răspuns în raport cu adresarea originară a naturii din el și din afara lui. Atunci cînd sunt semnalate întîrzieri în dezvoltarea limbajului, mai întîi este examinat auzul copilului.
Chiar dacă vorbirea articulată presupune și o tehnică a rostirii și a gîndirii, această tehnică nu ar trebui să înlocuiască sensul primordial al vorbirii ca răspuns. Dar tocmai acest lucru se-ntîmplă în epoca actuală, care este o epocă sofistă. În tehnica sofistă a discursului este anulată esența vorbirii într-o măsură atît de radicală, încît se poate spune că discursul sofist este un discurs non-uman. Pînă și sunetele nearticulate ale ființei umane care a crescut în sălbăticie sunt mai apropiate de limbajul uman decît actualele discursuri motivaționale. Tehnica poate înlocui vorbirea tocmai pentru că permite simularea vorbirii.
Întrucît lumea și omul sunt creați prin rostirea creatoare a lui Dumnezeu (iar, în cazul omului, și prin implicarea directă a lui Dumnezeu în actul facerii omului), vorbirea creaturii este în mod esențial răspuns: acelui „să fie!” al Creatorului, omul răspunde prin „așa să fie!” (amin!). Întreaga creație răspunde (Psalmi 9, 1; 28, 9), dar numai omul îi poate da glas răspunsului creației. Vorbirea ascultătoare a omului îi permite creației împlinirea ei afirmativă.
„Darul vorbirii” este de aceea darul ascultării, este rodul ascultării. Darul vorbirii nu poate fi darul vorbirii frumoase și înălțătoare decît în măsura în care este darul vorbirii adevărate, al rostirii adevărului.
Spectacolul verbal al sofistului și retorului nu sunt rodul ascultării, ci efectul unei discipline verbale, al tehnicii discursului. Sofistul subminează ascultarea și tradiția. Tradiția nu este decît experiența ascultării, de aceea vorbirea tradițională este simplă și cultivă mai degrabă tăcerea în afara căreia ascultarea nu este cu putință.
Tradiția ascultării a fost înlocuită astăzi de tradiția neascultării. Atît ascultarea, cît și neascultarea se învață: prima prin împlinire, cealaltă prin împotrivire, prin răzvrătire.
Cînd ne referim la ascultare, avem în vedere ascultarea de autoritatea legitimă (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/01/despre-ordine-iv.html). Dar și neascultarea este o formă de ascultare. Tocmai pentru că are posibilitatea ascultării, omul poate ajunge să facă din ascultare o formă de neascultare. Neascultarea de Dumnezeu este posibilă printr-o ascultare frauduloasă, prin ascultarea de autoritatea nelegitimă, adică de diavol sau de noi înșine.
În ordinea neascultării, vorbirea degenerează în tehnică, în formulă. Vorbirea majorității populației își pierde conținutul pe măsură ce păstrătorii vorbirii adevărate sunt înlocuiți de sofiști. În ciuda aparențelor, între limbajul limitat la un set de replici previzibile al populației și artificiile de limbaj ale profesioniștilor discursului nu este o diferență esențială. De fapt, există mai multe șanse să găsești fragmente de vorbire reală, adică ascultătoare, în exprimarea oamenilor simpli decît la sofiști precum domnul Andrei Pleșu sau părintele Constantin Necula. Indirect, asocierile surprinzătoare de idei întrebuințate de profesioniștii discursului urmăresc, precum în filmele care abuzează de turnuri neașteptate de evenimente (plot twist), captivarea spectatorului și ascunderea caracterului fraudulos al poveștii, adică al faptului că povestea respectivă este fie o non-poveste, fie o anti-poveste. Dar scopul principal al vorbirii tehnice este înlocuirea ascultării veritabile cu falsa ascultare. Vorbirea tehnică face posibilă comunicarea artificială și mai ales manipularea tehnologică a limbajului și comunicării umane care a reușit nu doar să imite vorbirea omului, ci chiar să o facă în sfîrșit umană (https://thebeliever.net/ghosts/).
Prin tehnicile discursului, sofiștii întrețin o nesiguranță, o confuzie în legătură cu sursa originară a adresării în vederea întemeierii unei culturi a neascultării. Odată cu desființarea experienței ascultării prin înlocuirea ei cu experiența neascultării, orice profesionist al discursului, de la Andrei Pleșu sau părintele Necula pînă la ucenicii lor, va fi receptat ca un om înzestrat cu darul vorbirii, în timp ce rostirea neadevărului va fi primită ca rostire a adevărului.