Există o putere legitimă și o putere nelegitimă. Puterea legitimă este puterea de sus. Mai precis, puterea legitimă este acea putere de sus față de care nici o altă putere nu este mai înaltă.
Fiind o putere legitimă, ea nu se impune și nici nu are nevoie de violență: de puterea legitimă se poate asculta ori neasculta. Pentru că ascultarea realizează apropiere și se realizează în apropiere, cel care ascultă este înălțat, dobîndind la rîndul lui putere de sus, ajungînd astfel să mijlocească, odată cu ascultarea, puterea de sus.
Puterea nelegitimă pretinde că este de sus, atribuindu-și o falsă înălțime fie negînd autoritatea puterii legitime, fie hotărînd că nu există nici o înălțime legitimatoare.
Puterea nelegitimă este întemeiată pe neascultare și nu poate funcționa în condițiile ascultării. Fiind nelegitimă, ea nu poate admite libertatea, care implică posibilitatea neascultării. De aceea, puterea nelegitimă reduce problema libertății la raportul dintre drepturi și obligații. Pentru că libertatea nu este posibilă decît în ordinea puterii legitime și se realizează doar prin ascultare, puterea nelegitimă încearcă în permanență să identifice supunerea cu ascultarea. Dar pentru că și-a atribuit în mod fraudulos înălțimea legitimatoare, puterea nelegitimă va cere tot mai multă supunere cu cît va deveni mai conștientă de criza propriei legitimități și de natura vidă a înălțimii declarate.
Supunerea este necondiționată, absolută, universală; nu realizează nici o apropiere, ci tot mai multă separare între supuși. Iar în ciuda semnelor încurajatoare de la începuturile instaurării puterii nelegitime, în cele din urmă nu va înălța pe nimeni, ci îi va zdrobi pe toți.
