Notă: În următoarele rînduri mi-am propus să arăt că absența unei raportări creștine explicite la pandemia de Covid-19 reprezintă un indicator semnificativ al secularizării mediului creștin. În plus, în măsura în care creștinii întîrzie să se raporteze potrivit adevărurilor de credință la problemele sociale, politice și existențiale aduse de contextul pandemic (limitele statului și ale autorității științei, sensul vieții, natura omului, existența lui Dumnezeu), ei se expun unei secularizări și mai profunde, făcînd posibilă, în special în mediul educat, acceptarea soluțiilor seculare. Însă acest secularism nu este decît o formă a ceea ce Nicolás Gómez Dávila numește ateism gnostic, adică o credință în divinitatea omului, în capacitatea lui nelimitată de a se desăvîrși singur. Această atitudine determină la rîndul ei radicalizarea mediului creștin fundamentalist, care se vede obligat să se retragă pe pozițiile gnosticismului religios ale unui dualism absolut. Prin ierarhii și teologii ortodocși gnostici, BOR este stăpînită de aproape două decenii de două tipuri de gnosticism, unul ateu și altul religios, o capcană din care nu poate ieși decît prin recuperarea și valorificarea antropologiei teologice ortodoxe.
Criza Bisericii, observa părintele Alexander Schmemann, este permanentă întrucît ține de tensiunea dintre lume și Evanghelie. Din acest punct de vedere, criza este nu doar inevitabilă, ci constituie, ca manifestare a acestei tensiuni, relația normală a Bisericii cu lumea (Pr. Alexander Schmemann, Biserică, lume, misiune, Reîntregirea, Alba Iulia, 206, p. 18-19). Ceea ce-l îngrijora pe părintele Schmemann nu era manifestarea crizei ca atare, ci refuzul Ortodoxiei de a recunoaște criza (p. 19-25).
În măsura în care a reprezentat o amenințare globală la adresa vieții și sănătății oamenilor, criza produsă de pandemia de COVID-19 (în continuare abreviată prin C-19) a afectat și viața Bisericii: restricțiile, regulile de distanțare, teama naturală sporită și întreținută de mass-media ar fi trebuit să-i determine pe credincioși să facă un efort corespunzător de deschidere și apropiere personală față de cei din jur. Justificate sau neîntemeiate, semnalele tot mai alarmante răspîndite în societate au fost ori ignorate în mod iresponsabil, ori amplificate irațional de cei mai mulți dintre noi, în timp ce încrederea în lucrarea tainică a Proniei a fost prea des acoperită de încrederea în lucrarea vizibilă a izolării fizice.
Dorința ca această pandemie să treacă este firească; nefirească este dorința ca ea să treacă fără ca noi să încercăm să deslușim întrebările pe care ni le-a adresat în calitatea noastră de creștini. Uneori mi se pare că efortul nostru de a evita să ne îmbolnăvim este depășit de efortul de a evita întrebările puse de criza produsă de C-19. Spre deosebire de ortodoxia românească, unde preocuparea s-a limitat la vaccinarea anticovid a PF Daniel, în zona occidentală ortodoxia a recunoscut și s-a confruntat cu întrebările provocate de contextul pandemic (http://cemes-en.weebly.com/2020-covi-19.html).
Ca amenințare la adresa integrității și vieții trupești, C-19 a pus problema relației dintre binele personal și binele comun. Din cîte am văzut din dialogul creștin din România asupra acestei relații în contextul pandemic, impresia mea este că o mare parte dintre creștini au abordat această problemă din perspectiva unei etici liberale, gîndind binele comun sau personal mai degrabă din perspectiva unei raționalități seculare decît dintr-o perspectivă teologică care să implice natura Providenței, problema răului, omnipotența și chiar existența lui Dumnezeu. Deși pentru creștinismul tradițional sănătatea trupească era contingentă, fiind subordonată dimensiunii cuprinzătoare a mîntuirii, perspectiva dominantă în ultimii trei ani a făcut din aspectul terapeutic manifestarea prin excelență a salvării fundamentale a omului, în timp ce credința în știință a ajuns să verifice credința în Dumnezeu, care ne-a dăruit-o tocmai în vederea îmbunătățirii vieții noastre. Această poziție ascunde însă un gnosticism voalat, care îi atribuie formal lui Dumnezeu implicarea într-o putere, cea a rațiunii, prin care omul se poate salva și desăvîrși singur. Prin tăceri lașe sau afirmații prostești, ierarhii ortodocși au participat la răspîndirea acestei ortodoxii umanist-științifice, rămînînd consecvenți obiceiului ortodox de ignorare a crizei, astfel încît contribuția părintelui Schmemann la recunoașterea și confruntarea teologică a crizei rămîne din păcate indispensabilă.
Nu cred că greșesc dacă afirm că în ultimii trei ani au lipsit din conversația publică a creștinilor mai ales adevărurile de credință cu atît mai necesare atunci cînd credința este mai încercată, iar purtarea de grijă a lui Dumnezeu mai greu de susținut. Apelurile generale la solidaritate și încredere în Dumnezeu și îndemnurile ceva mai frecvente la încrederea în experți propuse de liderii ortodocși în perioada pandemiei nu doar că nu pot compensa absența unei meditații teologice susținute asupra sensului creștin al sănătății, bolii și morții, dar desprinse de o viziune creștină coerentă și cuprinzătoare sunt lipsite de orice putere mobilizatoare, nefiind mai mult decît reacția convențională a unor lideri creștini a căror neputință a fost direct proporțională cu lipsa lor de curaj și demnitate.
Manifestarea crizei produce panică, iar panica generează confuzie pe măsura hotărîrii de a ignora criza. De ce vrem să ignorăm criza? Pentru că știm că recunoașterea ei ne poate afecta cursul obișnuit al vieții. Criza vine acolo unde este o minciună. Redefinirea familiei, a omului și a lumii sunt posibile pentru că cei care pretindeau că apără familia, omul și lumea trăiau deja în minciună. Normalitatea pe care o invocă majoritatea ca pe un scut magic nu este decît un termen pentru lucrurile care ne convin, pentru minciuna de care ne-am atașat. Tocmai din cauza mulțumirii generale cu o falsă familie, în care membrii ei sunt legați prin Facebook și WhatsApp, este nevoie ca familia să fie pusă sub semnul întrebării de noua ordine umanistă; tocmai pentru că omul nu mai înseamnă nici măcar pentru BOR nimic altceva decît un agent economic și un actor social, transumanismul poate propune un proiect mai generos; tocmai pentru că Biserica nu mai vestește lumii Împărăția lui Dumnezeu venită deja ca sămînță în istorie, lumea poate redefini Biserica, iar Biserica se lasă redefinită de lume.