„Diferența dintre statul național și statul global e ca diferența dintre un tată și un oengist care lucrează pentru UNICEF”, observă corect Alexandru Racu într-un text recent (https://alexandruracu.wordpress.com/2022/07/26/religia-pentru-atei/). Dar întrucît în textul lui Alexandru este vorba despre religia pentru atei, ar merita adăugat că statul global oferă și sprijină toate religiile care nu-i contestă dogmele fundamentale care-l definesc pe om ca ființă consumatoare în timp ce descriu împlinirea omului prin adaptarea la o societate tot mai dezumanizată. Creștinismul a fost deja transformat într-o astfel de religie, după cum vedem în ortodoxia românească actuală, care i-a urmat creștinismului occidental în recunoașterea pieței globale ca o condiție indispensabilă pentru existența libertății de conștiință care ar asigura prosperitatea spirituală a creștinismului însuși. Ce vreau să spun este că un pseudo-creștinism pentru credincioși este la fel de salvator precum este pseudo-religia progresismului secular pentru atei.
Înainte de statul național sau global, locul tatălui este în familie, în Biserică și în cadrul comunității imediate determinată de vecinătatea în care locuiește. Statul global se construiește pe absența tatălui din locul lui propriu. BOR nu a făcut nimic pentru a readuce tatăl în familia sa și în Biserică, întregul discurs ortodox despre familie fiind centrat pe criza de sarcină, pe vulnerabilitatea mamei și a copilului, fără a recunoaște în mod susținut și clar importanța decisivă a prezenței tatălui în familie și în Biserică. Absența tatălui nu este esențială doar într-un stat global, ci în egală măsură într-o biserică globalizată. Credinciosul ideal într-un creștinism global este tatăl creștin oengist.