Prin forța împrejurărilor și în ciuda împotrivirii mele, am ajuns să împărtășesc soarta multor alți compatrioți. Odată cu transformarea României în Românica, am ajuns să trăiesc în străinătate. Nu scriu aceste rînduri pentru a mă plînge, ci pentru a-i preveni pe românii care se consideră departe și în siguranță de Românica că trebuie să se pregătească deja să se stabilească în această țară străină.
Locuitorii din Românica se numesc românași și sunt foarte mîndri de ei înșiși din motive care le scapă vizitatorilor neatenți, dar care vor deveni evidente pe parcursul acestei descrieri. Dacă asculți cu atenție, limba vorbită în această țară seamănă foarte mult cu limba română, deși se deosebește de aceasta prin intonație, fiecare vorbitor folosind accentul care-i convine, și prin lipsa oricărui sens. În această privință, ea seamănă destul de bine cu limba din Țara Minunilor, care nu urmărea în primul rînd reprezentarea realității, ci reprezentarea minunăției. Minunatul, în Românica, este puterea de a obliga realitatea să se ferească de tine.
Impresia mea este că limba aceasta s-ar putea numi treabamea, întrucît este treaba fiecărui vorbitor cum o folosește. Este o limbă care reprezintă realitatea din capul locuitorilor și care, după cum am spus, nu are în mod obligatoriu o legătură precisă și stabilă cu realitatea dinafara minții lor.
Unul dintre lucrurile care mi se par remarcabile la românași nu este că fiecare consideră că este treaba lui cum vorbește, cum gîndește, cum trăiește, ce crede, ceea ce-i umple de mîndrie, ci faptul că reușesc să se-nțeleagă între ei. Foarte probabil, vor continua să se-nțeleagă cît timp vor crede în orice nimic.
Religia lor îi ajută foarte mult în această privință. Se numește Ortodoxica, iar conducătorul ei suprem este Părințelul. Ortodoxica este cea mai tolerantă religie care a existat vreodată: nu-ți cere să crezi nimic și-ți permite să crezi în orice, chiar și în nimic, pentru că fiecare om are dumnezeul lui iar Ortodoxica nu judecă pe nimeni.
Românașii cred că religia este legătura cu orice lucru care are vreo legătură cu o putere magică care controlează lucrurile. Ei rămîn credincioși acestei puteri chiar și atunci cînd îi trădează, chiar și atunci cînd Steaua pierde acasă în fața ultimei echipe din clasament, revenind regulat, plini de speranță și pietate, la templul păcănelelor și al caselor de pariuri.
Românașii sunt foarte sensibili și mari iubitori de frumos, în special de muzică. Orice persoană care a avut șansa de a vizita Românica în timpul verii știe că nu poți dormi vara cu fereastra deschisă decît dacă iubești muzica la rîndul tău. Pentru că dacă nu o iubești, mori sufocat. În Românica, muzica este la fel de valoroasă ca aerul însuși.
Românașii iubesc și sportul foarte mult, în special fotbalul. Toată lumea este pasionată de fotbal în Românica, cu excepția fotbaliștilor.
Un alt lucru remarcabil în Românica este pasiunea părinților pentru educația copiilor. Nu știu dacă mai este vreo țară în care părinții să se implice atît de mult în educație, oferindu-le copiilor de la cele mai fragede vîrste diverse dispozitive digitale care să permită un transfer mai rapid al informațiilor de prisos. Treaba asta se numește comunicare și se practică de unul singur. Este opusă socializării, în cadrul căreia românașii folosesc smartphone-urile în grup.
Printre altele, părinții din Românica cer școlii reducerea numărului de ore din programul de școală, astfel încît timpul de 10-12 ore pe zi petrecut de copiii lor în fața ecranelor încă de la vîrsta de doi ani să nu fie afectat în cursul procesului de învățămînt.
Am călătorit recent cu trenul prin Românica și am fost impresionat de spiritul de sacrificiu al părinților românași, care pentru cîteva ore bune au reușit să se abțină să adreseze propriilor copii pînă și un singur cuvînt, pentru ca nu cumva să-i deranjeze de la activitatea lor de lărgire a orizontului gîndirii pe care o realizau cu ajutorul smartphone-ului sau tabletei.
Din fericire, cel puțin trenurile au o rută determinată în Românica, fapt compensat însă prin caracterul întotdeauna neprevăzut al duratei călătoriei. Dar simpla existență a unui lucru care merge exact pe acolo pe unde ar trebui să meargă mi se pare cel mai surprinzător, aproape scandalos, aspect al vieții din Românica. Probabil din acest motiv un ministru al Transporturilor era pe punctul de a desființa total transportul pe calea ferată, după ce reușise performanța de a desființa transportul maritim. Ulterior, personajul respectiv a devenit președintele țării. Este omul care, susținut de elita intelectuală, a contribuit cel mai mult și în mod hotărîtor la formarea și dezvoltarea Românicii de astăzi.