Vorbeam aseară cu băiatul meu, care a împlinit recent 14 ani. „Astăzi, dacă un părinte ridică vocea la copiii lui, Protecția copilului o consideră un abuz. Oare ce ar spune Protecția copilului despre Sf. Constantin Brâncoveanu, care și-a sfătuit băieții să moară mai degrabă decît să se lepede de credință, primejduindu-și prin lepădare mîntuirea și ducînd o viață de rușine?” îl întreb eu. „Asta nu este Protecția copilului… Ce Protecție a copilului este aia care nu are grijă și de sufletul copilului?”, îmi răspunse el fără să stea pe gînduri. Pentru a încheia tranșant: „Sf. Constantin Brâncoveanu a făcut protecția copilului cea adevărată”.
Atunci m-am întrebat în sinea mea: Ce fel de Biserică, care îndrăznește să se mai numească și ortodoxă, este aceea care nu are grijă de sufletul omului sub pretextul că nu-l abuzează prin „intruziuni în intimitatea adîncă a vieții strict personale”?