Sufletul firesc este viu și atent, precum un cerb dorind izvoarele apelor (Psalmi 41, 1). Păcatul originar nu-i stinge dorirea, ci îi întunecă judecata. Întrucît judecata îi este întunecată, el se poate amăgi și poate fi amăgit cu ușurință.
Sufletul dorește ceva, dar nu știe ce este și cum este lucrul pe care-l dorește. Nu-i cunoaște gustul și nici nu-i poate da de gust. Chiar dacă ar gusta tot ceea ce este, sufletul tot nu i-ar putea da de gust înainte de a-l cunoaște. Sufletul nu-l poate cunoaște pe cel pe care-l dorește chemîndu-l. Chemarea sufletului este tulburată; ea vine nu doar din dorire, ci și din neliniștea adusă de gîndul că nu-l cunoaște pe cel pe care-l dorește. Sufletul îl poate întîlni pe cel pe care-l dorește liniștindu-se și ascultînd. Sufletul nu poate găsi apele și nu le poate căuta, ci el este cel chemat de ape, îndreptîndu-se spre apa vie pe măsură ce ascultă de chemarea ei.
Ascultînd de cel pe care-l dorește, sufletul dobîndește gustul celui pe care-l dorește (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/08/despre-gustul-lui-dumnezeu.html). Gustul sufletului nu este o chestiune de gust, nu este o experiență estetică; cel dorit de suflet nu este doar frumos, bun și adevărat, ci este mai ales binele, adevărul și viața. De aceea, după ce-l cunoaște, sufletul îl recunoaște în fiecare lucru bun, adevărat și frumos pe care-l gustă, chiar dacă cel pe care-l dorește sufletul este mai presus de tot ceea ce este.
Tocmai pentru că sufletul ar putea auzi și răspunde chemării celui pe care-l dorește, el este împiedicat de vînătorii sufletului să-l mai dorească pe cel care l-ar putea face viu cu adevărat, adică veșnic. Vînătorii sufletului folosesc săgețile doar pentru a-l speria sau cel mult răni, nu pentru a-l ucide. Vrăjmașii binelui, adevărului și vieții nu urmăresc să ucidă sufletul, ci să-l captureze, urmărind prin aceasta să devină, prin posedarea sufletului, stăpînii vieții, adevărului, binelui și frumosului. Pentru aceasta, ei folosesc diverse tipuri de curse: lațuri, gropi, plase.
Pentru a-l prinde pe suflet în cursele lor, vînătorii sufletului folosesc momeli care pretind că seamănă ori au un gust apropiat de ceea ce își dorește sufletul. Odată capturat, sufletul urmează să fie hrănit cu momeala prin care a fost prins: confort și divertisment sau viață intelectuală, alienare prin diverse dependențe (pornografie, alcool, jocuri de noroc) ori printr-o viață virtuoasă susținută de convingerea superiorității personale, spectacolul orașului sau imaginea satului și a naturii, promisiunea viitorului ori farmecul trecutului, valori seculare ori creștine, centralitatea individului sau importanța comunității, globalism sau localism etc.
Nu toate aceste lucruri sunt false în sine. Dar ele devin o minciună atunci cînd sunt folosite ca hrană vitală a sufletului, ca ceea ce-și dorește sufletul cu adevărat. Hrănit cu această hrană mincinoasă, sufletul slăbește treptat și fie ajunge să dorească tot mai mult din această hrană mincinoasă, devenind el însuși o minciună, fie ajunge să nu mai dorească nimic, devenind o umbră. În ambele cazuri, devine un suflet nefiresc.