De cîteva ori pe săptămînă, în apropierea asfințitului, străbat împreună cu băiatul meu cîțiva kilometri pentru a vedea cerul. Aș merge oricînd mai mult pentru a putea participa la o slujbă ortodoxă, dar, dacă locuiești în București, aceasta înseamnă mult mai mult. Așa că mă duc în continuare la biserica aparent ortodoxă din apropierea locuinței mele.
Astăzi, această biserică a fost afectată de o întrerupere a energiei electrice chiar în timpul liturghiei. Dacă această întrerupere ar fi cauzat doar închiderea microfonului, împiedicîndu-i pe cei prezenți în curtea bisericii să asculte slujba în continuare, nu ar fi fost nici o problemă. Însă odată cu întreruperea energiei electrice, a început să urle alarma, care părea de neoprit. Episodul mi-a amintit de unul similar menționat de Noica, cînd „Ieremia Vodă nu iese din biserică pînă la sfîrșitul liturghiei, deși i se vestește apropierea dușmanului de Suceava” (C. Noica, Jurnal filozofic, Humanitas, 1990, p. 77). Dar în situația de astăzi liturghia fusese deja oprită de o forță superioară dușmanului clasic. Desigur, nu vreau să sugerez că e ceva în neregulă, teologic vorbind, cu energia electrică. Ce vreau să spun însă este că ar trebui să ne întrebăm în ce măsură punem în pericol liturghia atunci cînd facem ca energia necreată să depindă de energia creată.
La Ieșirea cu Cinstitele Daruri sunt rostite în numele credincioșilor o serie de rugăciuni de cerere care încep și se încheie prin formula „pe voi, pe toți, dreptmăritorilor creștini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor.” Cererea aceasta apare doar în cadrul liturghiei pentru credincioși întrucît calitatea de binecredincioși a catehumenilor (sau a celor chemați) urma să fie dobîndită prin botez, adică prin unirea credinciosului în Hristos prin încorporarea sa în Biserică. Simpla lui credință nu era suficientă pentru a-i permite împărtășirea cu Hristos. Altfel spus, liturghia credincioșilor nu este destinată în primul rînd credincioșilor, ci în mod specific bine credincioșilor. Aceasta fiindcă nu există doar credincioși și necredincioși, ci și răucredincioși (https://ortodoxiatinerilor.ro/tinerii-biserica/explicarea-sfintei-liturghii/21968-intrarea-mare-si-heruvicul-explicarea-sfintei-liturghii-15).
Dacă este adevărat că distincția dintre binecredincios și răucredincios a fost făcută în perioada controverselor legate de validitatea teologică a icoanei, atunci răucredinciosul nu este doar unul care nu vede adevărul, ci și unul care interzice reprezentarea adevărului. Un iconoclast de astăzi ar fi unul care ar aprecia virtuțile estetice ale icoanei, ba chiar miza ei teologică, acceptînd că icoana ortodoxă exprimă prin mijloace plastice adevărul tainic despre îndumnezeirea omului adusă prin înomenirea lui Dumnezeu. Ar admite poate pînă și caracterul absolut al acestui adevăr. Dar ar refuza să recunoască natura lui unică. Iconoclastul de astăzi este pluralist și relativist, fiind dispus să recunoască orice adevăr cîtă vreme este vorba despre un adevăr particular care permite cel mult și în egală măsură cu oricare alt adevăr particular o întrezărire a Adevărului care rămîne inaccesibil în esența lui. Iconoclastul de astăzi recunoaște adevărul ortodox al icoanei, admite și mărturisește adevărul ortodoxiei, dar refuză să afirme că ortodoxia este adevărată întrucît Hristos este Adevărul, Care se aduce și se dăruiește în mod deplin doar în Biserica ortodoxă.
Ce vreau să spun este că viziunea iconoclastă nu este în mod esențial legată de icoană, adică de posibilitatea de a-l reprezenta pe Dumnezeul întrupat și pe oamenii îndumnezeiți. Iconoclaști erau și maniheii, după cum toate speciile de gnostici, din primele secole creștine pînă astăzi, sunt iconoclaste în mod necesar. În mod esențial, iconoclasmul ajunge să pună în discuție reprezentarea lui Dumnezeu pentru că-i refuză omului, în integritatea și unitatea lui trupească și spirituală, posibilitatea vederii Lui Dumnezeu, sau, mai precis, refuză posibilitatea participării senzoriale a ființei create la cunoașterea lui Dumnezeu.
Contestarea icoanei este doar un episod al acestei tradiții iconoclaste care a însoțit creștinismul de la începutul lui pînă astăzi. Icoana era respinsă deoarece afirma posibilitatea îndumnezeirii omului cu tot cu trupul său, susținînd o receptivitate a materiei față de energiile necreate ale lui Dumnezeu inacceptabilă pentru raționalismul iconoclast bizantin din secolele 8-9. Această capacitate a trupului uman de a participa la dumnezeire a constituit obiecția principală a lui Varlaam în contestarea poziției teologice reprezentată de Sf. Grigorie Palama. Pluralismul și relativismul din interiorul creștinismului actual sunt forme degenerate ale acestui tip de raționalism gnostic, care admite fie posibilitatea unei cunoașteri raționale a lui Dumnezeu, fie posibilitatea unei experiențe spirituale de natură spirituală care rămîne în mod necesar incomunicabilă, dar în nici un caz o cunoaștere a lui Dumnezeu realizată prin transformarea și participarea trupului.
Prin urmare, Triumful Ortodoxiei nu ar trebui să celebreze doar cinstirea icoanelor, ci mai ales recunoașterea înțelegerii ortodoxe a omului ca ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu în integritatea unității trupului și sufletului. Omul nu este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu doar în ce privește sufletul, în timp ce trupul lui ar fi după chipul și asemănarea animalelor. Dacă este adevărat că sufletul este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, atunci la fel de adevărat este că trupul și sufletul seamănă între ei:
„În icoane, sufletul este înfățișat sub forma trupului, ca în icoana Adormirii Maicii Domnului (unde îl vedem pe Hristos purtînd sufletul Preacuratei Sale Maici). Acest lucru se întâmplă deoarece sufletul care pleacă apare sub această formă vederii duhovnicești. În plus, după cuvântul dumnezeiescului Macarie al Egiptului, sufletul ia cu adevărat forma omului din afară. El spune că întocmai precum omul din afară, adică trupul, are o formă, tot astfel și omul lăuntric are o formă care seamănă cu omul cel din afară. Faptul că sufletul este duhovnicesc, netrupesc, nu constituie o piedică la acest lucru.” (Constantine Cavarnos, Viața ce va să fie după învățătura ortodoxă, Evanghelismos, 2021, p. 53-54).
Triumful Ortodoxiei reprezintă în mod fundamental triumful asupra unei înțelegeri greșite despre natura omului și despre natura participării omului la viața în Dumnezeu. Faptul că la liturghia credincioșilor participă doar cei binecredincioși amintește la fiecare Sfîntă liturghie amenințarea apariției unor răucredincioși.
Reaua credință nu este o falsă credință. Este o credință reală în ceva rău, în ceva care poate strica credința cea bună. Iar odată ce credința dreaptă a fost stricată, devine extrem de greu ca o rea credință să mai poată fi identificată ca rea.
Mă tem însă că în prezent problema nu este constituită de o incapacitate a mediului ortodox de a recunoaște și numi reaua credință. Cred că lucrurile sunt mult mai grave și că, de fapt, mediul ortodox participă cu bună sau mai degrabă reaștiință la cultivarea unei relecredințe în BOR. De pildă, ceea ce a deranjat recent în organizarea unei sesiuni de pregătire a membrilor SuperTeach la Mănăstirea Sihăstria Putnei (https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/comunicat-al-manastirii-sihastria-putnei/) a fost faptul că o mănăstire ortodoxă din România poate găzdui o organizație întemeiată pe principii necreștine (https://www.art-emis.ro/analize/despre-virtutile-lepadarii-de-dezvoltarea-personala-la-pseudo-sihastri). Dar niciodată în ultimii douăzeci de ani, reaua credință practicată și cultivată de elita gnostică ortodoxă susținută de ierarhia ortodoxă nu a fost semnalată de o voce reprezentativă a ortodoxiei românești. Mediul ortodox reacționează prompt, chiar dacă disproporționat, la afirmațiile iconoclaste ale unor creștini din afara ortodoxiei sau ale unor necreștini, dar ignoră amenințarea imediată constituită de redefinirea ortodoxiei de intelectuali răucredincioși precum și susținerea directă sau indirectă care le-a fost acordată de lideri ortodocși. Este probabil ca reacția mediului ortodox față de tulburările provocate în Biserică de oameni străini de ortodoxie să fie exagerată și dintr-un sentiment de vinovăție generat de complicitatea la trădarea săvîrșită de actuala ierarhie ortodoxă. Însă larma pe care o produce indignarea ortodocșilor militanți față de asocierea unei mănăstiri ortodoxe cu o organizație ai cărei membri citează admirativ din Yuval Noah Harari, indiferent că este artificială sau reală, nu face decît să acopere sunetul alarmei pe care Biserica o trage atunci cînd cei răucredincioși ajung să definească adevărul despre om și despre natura participării lui la viața în Dumnezeu. Faptul că acest lucru se-ntîmplă de o vreme atît de îndelungată m-a convins că platformele ortodoxe au fost create tocmai în acest scop: să întrerupă accesul credincioșilor la energiile necreate, oferindu-le în schimb formele alternative de energie propuse de liderii răucredincioși din BOR.