Nu cred că ne putem înțelege cu adevărat în afara unui loc. Omul se poate vedea ca o ființă călătoare prin raportare la o destinație, altfel nu este decît o ființă rătăcitoare. În afara locului, drumul nu are sens și nu oferă nici o înțelegere. Locul ne ajută în sensul în care ne deschide înăuntrul nostru, care deschide, sau mai bine zis căruia i se deschide înăuntrul lumii.
De fapt, este foarte probabil ca în afara locului să nu înțelegem nimic. Mă refer la acea înțelegere deopotrivă pătrunzătoare și cuprinzătoare care nu are nimic cu procesarea de informații sau cu know-how-ul confundate astăzi cu înțelegerea.
Înțelegerea este legată de grijă pentru că este legată de iubire. Iubirea are nevoie de timp pentru că vrea să dureze. Iar timpul are nevoie de un loc unde să crească. Această înțelegere a înțelegerii a devenit imposibilă odată cu modernitatea, mai precis odată cu răspîndirea gîndirii industriale, mecaniciste, care a făcut modernitatea posibilă. Această relație indispensabilă între înțelegere și grijă, care face din loc o condiție a cultivării atenției ca grijă lucrătoare este proprie unei gîndiri tradiționale și nu poate să apară și să reziste în afara unei vieți trăită în relație directă cu pămîntul și cu natura. Această înțelegere este numită de Wendell Berry „affection” (pe care l-am tradus prin „atașament” vezi la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2013/04/wendell-e-berry-totul-tine-de-atasament.html și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/08/wendell-berry-despre-gandirea-globala.html); în cultura ortodoxă românească, acest atașament s-ar manifesta prin dorul și delicatețea pe care părintele Stăniloae le vedea ca manifestare a spiritualității poporului nostru.
Dimensiunea personală a dorului răspunde atașamentului impersonal al creației față de om și totodată îl deschide pe om – în trup, sau înafara de trup (cf. 2 Corinteni 12, 2) – spre un adînc unde îl poate cunoaște pe Dumnezeu.
Judecînd după experiența mistică a nevoitorilor ortodocși, s-ar părea că locul nu mai are nici o funcție mediatoare. Retragerea din lume este o formă de asigurare față de amăgirile evidente ale lumii precum și față de lucrurile bune dar care ar putea deveni o piedică în viața duhovnicească prin apropierea lor de lume (familia, cariera, confortul unei vieți tihnite). Cu toate acestea, judecînd după evlavia credincioșilor față de locurile de nevoință ale sfinților și după minunile petrecute în aceste locuri, se poate spune că în viața de nevoință locul însuși, în loc să fie neutralizat, este înduhovnicit și ajunge să fie viu și mijlocitor într-un fel în care locul natural nu este prin sine, dar are această vocație, această capacitate de a fi transformat, potrivit vorbei românești „omul sfințește locul”.
Posibilitatea sfințirii locului ne arată că locul nu este sfînt prin sine, așa cum crede creștinismul de tip New Age care este pe punctul de a transforma și ortodoxia într-o eco-ortodoxie (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/cultura-si-civilizatie.html). Locul este sacru prin faptul de a fi creat de Dumnezeu, dar sacralitatea locului nu-l împiedică să fie profanat de omul lipsit de atașament. După cum spunea Wendell Berry, „nu există locuri sacre și locuri profane. Există doar locuri sacre și locuri profanate.” Locul nu poate fi sfințit decît de omul care se sfințește prin atașamentul său față de Dumnezeu, Creatorul locului.