Provocarea Ortodoxiei nu este oferită în primul rînd de secularism sau New Age, așa cum au încercat să ne convingă liderii ortodocși care de altfel nu au făcut nimic pentru a răspunde acestor provocări. Provocarea Ortodoxiei este determinată în primul rînd de faptul că ea nu mai constituie o provocare pentru lume. Ortodoxia nu mai contituie o provocare pentru lume întrucît s-a adaptat la lume. Această adaptare a fost realizată de diferite categorii de lideri ortodocși nedemni.
Întotdeauna au existat și păstori slabi, leneși, lași sau trădători. Apariția lor este cumva inevitabilă mai ales atunci cînd misiunea pastorală nu presupune nici un fel de risc personal imediat, ci doar un set de beneficii, un fel de pachet standard de funcții care asigură în același timp securitate și confort. Desigur, aceste funcții sunt limitate la durata vieții pămîntești a păstorului respectiv. În ceasul morții, nici airbag-urile instituționale, nici mîngîierea climaterică oferită de lingăii de serviciu nu-i vor mai ajuta pe cei care au înjosit chemarea pastorală abandonîndu-i sau ducîndu-i în rătăcire pe cei de care ar fi trebuit să aibă grijă.
Dar păstorii corupți nu au fost niciodată o problemă cîtă vreme ortodoxia era călăuzită de adevărați mărturisitori, de la ierarhi la preoți de mir sau monahi împlinitori ai canonului adevărului (http://convergente.ro/canonul-adevarului/). Ei au devenit însă o problemă de-abia în ultimii 10-15 de ani, de cînd din ortodoxia românească au dispărut ultimii mari părinți îmbunătățiți.
Experiența ultimelor decenii ne arată că se poate mărturisi dreapta credință și într-un mod strîmb. Simpla recitare a Crezului ortodox nu reprezintă o garanție pentru ortodoxia credinței (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/crezul-mentalitatii-deschise-in-bor.html). O liturghie ortodoxă slujită în scopuri neortodoxe nu mai este ortodoxă, chiar dacă formal respectă toate condițiile canonice. Și nu doar că încetează să mai fie ortodoxă, ci devine antihristică în măsura în care este dedicată pieței libere, dezvoltării personale, valorilor europene, științei și celorlalți idoli la care BOR a fost făcută să se închine în această perioadă.
Tocmai pentru că închinarea ortodoxă se realizează „în duh și în adevăr” (Ioan 4, 24), o biserică își poate pierde duhul odată ce s-a lepădat de adevăr. Anul acesta a fost declarat „Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț”. Mă tem însă că această propunere nu a reprezentat decît o nouă încercare de manipulare a credinței și de falsificare a rugăciunii. Afirmația PF Daniel, potrivit căruia „nimic nu poate înlocui rugăciunea şi nici o activitate nu este mai de preț decât rugăciunea, fiindcă rugăciunea ne dăruiește inspirație şi putere pentru a rosti cuvântul frumos şi pentru a săvârși fapta bună” (https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/mesaje-si-cuvantari/2022-anul-omagial-al-rugaciunii-in-viata-bisericii-si-a-crestinului-si-anul-comemorativ-al-sfintilor-isihasti-simeon-noul-teolog-grigorie-palama-si-paisie-de-la-neamt-168144.html) este corectă doar parțial: faptul că nimic nu poate înlocui rugăciunea nu înseamnă că rugăciunea poate înlocui tot restul și, cu atît mai puțin mărturia creștină în integritatea ei.
De fapt, rugăciunea nu ne dăruiește decît în mod secundar „inspirația și puterea pentru a rosti cuvîntul frumos”. În mod fundamental, rugăciunea ne dăruiește încredințarea și curajul de a rosti cuvîntul adevărat. PF Daniel remarca cu această ocazie: „Când pierdem bucuria şi pacea sufletului este semnul sigur că nu ne mai rugăm cum trebuie sau cât trebuie.” Dar atunci cînd păstorii sunt copleșiți de bucurie și de pacea sufletului deși turma este risipită și înfometată, aceste criterii sunt necorespunzătoare sau cel puțin insuficiente.
Un fals păstor va propune întotdeauna false criterii de recunoaștere a lucrării de păstor și a învățăturii ortodoxe fundamentale. Va privilegia întotdeauna frumosul și binele în defavoarea adevărului, va privilegia întotdeauna unitatea în defavoarea adevărului și va separa întotdeauna între duh și adevăr.