O conștiință națională poate fi religioasă ori seculară. Fiecare dintre aceste ipostaze ale naționalismului este întemeiată pe valori și simboluri esențial diferite, chiar dacă poartă denumiri identice. Respectul, solidaritatea, continuitatea, unitatea presupun premise diferite și conduc la rezultate diferite într-o națiune creștină față de una seculară. Chiar dacă un decalog aparent asemănător ordonează ambele tipuri de societate, într-un caz respectarea lui este necesară mîntuirii omului, pe cînd în celălalt el este indispensabil funcționării societății (deși conștiința civică este identificată fraudulos cu cea morală, ea nu poate răspunde în mod satisfăcător sentimentului de vină și nevoii de a ierta și de a fi iertat, în ciuda ritualurilor publice permanente și obligatorii prin care oprimații iartă, iar opresorii, de regulă occidentalii albi și creștini, își cer iertare de la toată lumea; de aceea, problemele unei ordini seculare sunt tot mai mari pe măsură ce se încăpățînează să ignore relația dintre conștiința morală și creștinism. Incapacitatea psihologiei moderne de a rezolva aceste probleme este depășită deocamdată prin antidepresive tot mai puternice; pe fundalul acestei crize, transumanismul a apărut ca o promisiune, dar este greu de crezut că acesta va găsi conectorii potriviți pentru conștiința morală).
Într-o societate creștină, conștiința națională este asigurată pe de o parte prin pomenirea celor adormiți; într-un mediu creștin, cultura națională este un praznic, nu o celebrare a sinelui, a creativității și originalității artistice. Respectul pentru strămoși este o expresie a iubirii creștine întemeiată pe înțelegerea creștină a omului și a lumii. Datoria patriotică a respectului față de înaintași este subordonată și susținută de evlavia creștină. Tradiția ca legătură dintre cei morți și cei vii stă în Învierea lui Hristos, care dă un conținut creștin credinței universale în continuitatea vieții dincolo de mormînt. Fără această legătură cu strămoșii nimeni nu poate fi demn de ei și este greu de crezut că demnitatea ar putea fi cu putință. Și nimeni nu poate fi demn de strămoșii săi decît devenind la rîndul lui strămoș.
Cu ocazia decesului și funeraliilor reginei Elisabeta a II-a s-a putut constata răspîndirea convingerii potrivit căreia tradiția și continuitatea sunt atribute tot atît de specific britanice, pe cît este cimpoiul. Cu siguranță buciumul nu se bucură de un prestigiu internațional comparabil, poate și pentru că reprezintă simbolul unei continuități pastorale, neglijabil în raport cu simbolurile mai prestigioase ale continuităților imperiale. Și poate că este irelevant în ce măsură la Judecata de Apoi se va suna din bucium sau din cimpoi; în orice caz, este la fel de firesc să adormi pe muzica cimpoiului pe cît este de natural să te trezești la glasul buciumului. Dar este probabil ca natura simbolică a monarhiei britanice să devină atît de importantă în lumea occidentală tocmai pentru că această lume și-a pierdut capacitatea gîndirii simbolice asigurată de creștinismul tradițional. Vorbele lui Chesterton par din acest punct de vedere confirmate în mod dureros tocmai cu ocazia morții reginei Marii Britanii: „cînd un om încetează să mai creadă în Dumnezeu, el nu ajunge să nu mai creadă în nimic, ci devine capabil să creadă în orice.” Crede, adică, în orice lucru care-i oferă sens, perspectivă, o formă de continuitate și de participare la comunitate, chiar dacă este o comunitate personală virtuală sau una impersonală civică. Elisabeta a II-a a răspuns acestei nevoi de simbol în condițiile în care creștinismul a devenit în Marea Britanie și pretutindeni în Vest o religie civilă. Din acest punct de vedere, măsura în care românii au găsit compensații simbolice în imaginea Elisabetei indică totodată și nivelul de secularizare a ortodoxiei românești, sterilitatea simbolică a noii viziuni a ortodoxiei civice.
În Vechiul Testament, omul nu moare pur și simplu, ci de regulă „adoarme cu părinții săi”. Omul se adaugă neamului său, devenind la rîndul lui unul dintre părinții adormiți constituind în felul acesta un reper constant pentru urmași. Omul face loc făcîndu-se loc. Această adăugare succesivă a generațiilor asigură tradiția și o anumită permanență a locului, trezind neamului atenția față de locul propriu ca loc de veci, moștenit și transmis în neam, așa cum teritoriul unei țări este protejat spiritual și simbolic nu doar prin moaștele sfinților și mormintele domnitorilor care l-au locuit, ci și prin mormintele tuturor celor adormiți în Domnul.
Drepții din Vechiul Testament se adăugau unui neam care avea un legămînt cu Dumnezeu. Adăugarea la neam avea sens în lumina acestui legămînt prin care ei făceau deja parte din neam prin tăierea împrejur și respectarea Legii. Un neam creștin se întemeiază la rîndul lui pe o etnogeneză spirituală, pe un legămînt nou asumat de fiecare credincios prin Botez, taina prin care omul renaște ca făptură nouă în comunitatea Bisericii. Creștinul nu este un apatrid, iar responsabilitatea lui față de lume și față de propria țară nu este motivată de o conștiință civică, ci de o conștiință pascală, restauratoare prin afirmarea resurselor de viață și adevăr existente doar în creștinism. Creștinul trăiește orientat spre Împărăția Tatălui, pe care o cere și o așteaptă zilnic și în felul acesta este el însuși un simbol al patriei cerești în patria sa pămîntească, adăugîndu-se din momentul nașterii sale prin Botez neamului său mort „împreună cu Hristos pentru a viețui împreună cu El” (Romani 6, 8).