Elisabeta a II-a a fost regina Marii Britanii timp de aproape 71 de ani. Dar cu cinci ani înainte de a urca pe tron, Elizabeth Alexandra Mary devenise deja regină, așa cum toți creștinii devin regi și regine din momentul căsătoriei lor. Căsătoria cu Philip Mountbatten a durat cu doi mai mult decît domnia ei, sfîrșindu-se, cel puțin în lumea aceasta, odată cu moartea prințului consort în aprilie anul trecut. Într-o lume în care căsniciile nu mai durează, ci doar rezistă, această performanță este poate chiar mai remarcabilă decît longevitatea ei ca suveran.
Într-un sens, se poate spune că Elisabeta a II-a a murit în exil: se născuse într-o lume muribundă deja, al cărei sfîrșit definitiv avea să fie adus de revoluția culturală din Occidentul anilor '60-'70. Ultimul lucru rămas întreg din lumea veche era tronul. Și nu exista un alt mod mai bun de a-l apăra decît stînd pe el.
În alt sens, se poate spune că, cel puțin în zilele scurse de la răspîndirea veștii despre moartea ei, Regatul Marii Britanii nu a avut niciodată un număr atît de mare de supuși: lăsîndu-i deoparte pe cei care ar dori ca întreaga lume să fie parte a imperiului euro-atlantic, oamenii care au regretat-o sincer nu au admirat-o doar ca pe Regina Marii Britanii, ci și într-un fel greu de explicat ca pe regina lor.
Este poate mult spus că a domnit peste inimile oamenilor; o astfel de sugestie ar pune-o într-o concurență fără șanse cu Lady Diana. Dar nu este o exagerare să spunem că a știut să le deschidă.
S-a vorbit în zilele acestea despre Elisabeta ca despre o punte:
„Ultima punte care ne ținea agățați de sensul și valoarea vieții demne într-o civilizație cu adevărat umană s-a rupt.” (https://trungureanu.blogspot.com/2022/09/fara-regina.html);
„[…] monarhia britanică a rămas pentru noi toți, chiar și cei care am admirat-o de la distanță, fără să-i fim supuși, o punte de legătură cu Creștinătatea și vechea Europă, pe care regina Elisabeta a II-a a reușit să o conserve și datorită prestanței prin care s-a distins ca persoană.” (https://alexandruracu.wordpress.com/2022/09/10/statul-viu/)
Dar dacă Elisabeta a
II-a este o punte către valorile care dau măsura umanității noastre este pentru că
fiecare om ar trebui să fie o astfel de punte: fiecare om este chemat să fie rege sau
regină și tocmai în virtutea acestei chemări o putem recunoaște și răspunde
prin propria noastră noblețe dobîndită prin Botez. Credinciosul botezat este
moștenitor al împărăției și frate sau soră cu Regele creației. Funcția politică
de rege este contingentă și ea este posibilă în virtutea vocației regale
naturale a ființei umane. Cînd Regina Elisabeta înnobila artiști precum Elton
John, Mick Jagger sau Mel B (de la Spice Girls) nu o făcea doar din motive de
imagine, ci și pentru a le aminti acestor învingători ai lumii vechi datoriile
nobiliare ale omului din orice epocă. [Completare ulterioară, 13.09.2022, ora 13:45: Elisabeta nu putea fi o punte spre lucrurile care dispăruseră sau urmau să dispară (creștinătatea, civilizația, imperiul britanic), ci doar spre lucrurile permanente pe care le-a asumat – familia, natura umană, grija pentru ceilalți care, în cazul ei, era grija pentru ai ei – și fără de care o ordine umană întemeiată pe adevăr este de neconceput].
Sarcina fundamentală a unui monarh nu este aceea de a reprezenta statul, de a media social și de a fi un factor de coagulare și un element de stabilitate, nu este de a apăra cultura, religia (deși suveranul Marii Britanii este Guvernatorul Suprem al Bisericii Angliei și Apărător al credinței) sau regatul. Richard al III-lea avea dreptate să ofere regatul pentru un cal pe cîmpul de luptă de la Bosworth (Richard al III-lea, actul 5, scena 4). Pentru că regele este mai important decît regatul în sensul în care el este regatul. Nu poate exista regat fără rege. Regele își poate redobîndi regatul dacă este în viață, dar cu un rege mort sau capturat, regatul este în pericolul de a se dezmembra.
Un monarh are atribuțiile enumerate mai sus și multe altele, la fel de importante. Și cu toate că și le-a îndeplinit exemplar, Elisabeta a II-a nu a putut împiedica decăderea Marii Britanii (Peter Hitchens vorbește despre nimicirea Britaniei: https://www.amazon.com/Abolition-Britain-Peter-Hitchens-author/dp/1472959922; vezi și lucrarea lui Callum G. Brown, The Death of Christian Britain, https://www.amazon.com/Death-Christian-Britain-Understanding-Secularisation/dp/0415471346). Cu toate acestea, Elisabeta a fost o regină mare, o regină adevărată. De ce? Pentru că și-a îndeplinit rolul fundamental al unui monarh: acela de a asigura stabilitatea și continuitatea monarhiei. Este exact rolul fundamental pe care-l are de îndeplinit orice bărbat și orice femeie prin familia pe care o întemeiază. Familia nu este doar o biserică domestică: este și o monarhie domestică.
După cum spuneam cu altă ocazie, „Regele nu reprezintă un statut uman excepțional: monarhia ereditară și de drept divin este proprie fiecărui om. Pierdut prin Cădere, atributul nostru regal este redobîndit prin Botez, cînd devenim frați ai Regelui” (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/02/filmul-dig-despre-sapat-ca-cea-mai.html)
Un om deplin este un monarh absolut în sensul în care umanitatea sa decurge din statutul regal la care a fost chemat. Elisabeta a II-a s-a purtat ca un om care a înțeles acest lucru. Ultima regină adevărată nu putea fi decît o femeie adevărată. Moartea ei este o pierdere cu atît mai mare cu cît oamenii de astăzi sunt făcuți să-și disprețuiască noblețea și să abdice de la umanitatea lor, renunțînd deopotrivă la tron și la regat.