joi, 11 februarie 2021

Filmul The Dig: despre săpat ca cea mai urgentă obligație a omului pe timp de pace

 

Nu este ascunzătoare bună pe lumea asta. Numai în mormînt.”

Titus Popovici, Moartea lui Ipu

 

Aflată la mormîntul soțului, Edith Pretty înlocuiește florile veștejite, culegînd cu grijă petalele risipite în jurul vasului. Gestul ei exprimă mai mult decît devotamentul unei soții credincioase omului care o ceruse în căsătorie la fiecare aniversare a zilei ei de naștere începînd cu vîrsta de 18 ani (aveau să se căsătorească în 1926, cînd ea împlinise 42 de ani): este doar o parte din lupta ei de-o viață împotriva morții înțeleasă ca dispariție completă a omului dintr-o lume care nu ar avea nici un sens în absența omului: în Primul Război Mondial, Edith conduce serviciul administrativ al unui spital al Crucii Roșii, ajungînd în 1917 în Franța pentru a lucra acolo pentru Crucea Roșie franceză. (Cunoștințele ei în materie de prim-ajutor sunt de altfel demonstrate cu ocazia salvării lui Basil Brown din pămîntul care se prăbușise peste el la un moment dat în cursul săpăturilor.) Amenințată de moarte încă din copilărie, în urma unei febre reumatice care a generat complicații cardiace, dar și animată de pasiunea tatălui ei pentru arheologie (participînd la descoperirea absidei mănăstirii cisterciene în perimetrul căreia locuiseră între 1907 și 1925), interesul lui Edith pentru trecut ia forma unei misiuni personale, care explică decizia de a cumpăra domeniul de 213 hectare de la Sutton Hoo. Această misiune devine și mai clară odată cu boala și moartea soțului la patru ani după nașterea copilului lor și deteriorarea propriei sănătăți în urma nașterii la o vîrstă înaintată (avea 47 de ani cînd l-a născut pe Robert).

„Cine știe dacă vom mai fi în viață pînă la anul?” încearcă un tînăr argumentul suprem pentru a birui rezistența iubitei. Replica tînărului este surprinsă de Edith aflată pe drum spre un spital din Londra în vederea unei consultații de specialitate. Dar pentru Edith Pretty întrebarea nu este dacă vom mai fi în viață anul viitor, ci dacă la un an de la moartea noastră cineva își va mai aminti de noi. Ce contează că am trăit dacă nimeni nu o va ști, dacă viețile noastre vor dispărea odată cu noi? Interesul ei pentru arheologie crește de-a lungul unor astfel de întrebări. O sănătate șubredă și pierderea părinților, apoi a soțului, au făcut din această întrebare o preocupare vitală permanentă.

Miza filmului The Dig este determinată de nevoia unor personaje precum Basil Brown, Edith Pretty sau Rory Lomax („vărul” lui Edith, personaj fictiv, inventat de John Preston, autorul romanului care a stat la baza filmului) de a confirma pe de o parte continuitatea vieții omenești și, pe de alta, valoarea și semnificația fiecărei vieți. Interesul personal și vital pentru trecut al unor nespecialiști este astfel opus interesului profesional, detașat, al specialiștilor din echipa de arheologi de la British Museum și de la Muzeul din Ipswich, pentru care istoria nu reprezintă decît un domeniu complex și fascinant de studiu.

Pe măsură ce simte că viața o părăsește, Edith devine tot mai nesigură. Dorința ei de a verifica dacă ceva rămîne, dacă ceva rezistă morții, slăbește de la o zi la alta, în timp ce descoperirea corabiei anglo-saxone avansează, ca și cum vasul nu ar fi descoperit, ci construit sau mai bine zis pregătit pentru moartea ei:

 

Pretty: We die. We die and we decay. We don’t live on.

Brown: I’m not sure I agree. From the first human handprint on a cave wall… we’re part of something continuous. So, we… don’t really die.

 

Același sentiment i-a determinat lui Rory, vărul lui Edith, interesul pentru fotografie:

 

Peggy: So, what drew you to photography?

Rory: Oh, I suppose it’s … It’s just a way of trying to fix things as they… as they go past. Keep what’s vital from being lost.

 

De fapt, după cum am menționat deja, Rory Lomax este un personaj fictiv. În realitate, fotografiile au fost făcute de două profesoare la domiciliu – visiting school teacher – , Mercie Lack și Barbara Wagstaff, pasionate de fotografie și arheologie, aflate în vacanță în zonă în vara anului 1939 (https://www.nationaltrust.org.uk/sutton-hoo/features/conservation-in-action-at-sutton-hoo.) John Preston, autorul romanului The Dig după care a fost făcut filmul omonim, este nepotul lui Peggy Piggott. Chiar dacă Preston a descoperit povestea săpăturilor de la Sutton Hoo de-abia în 2004 (https://arstechnica.com/gaming/2021/02/review-the-dig-brings-a-famous-archaeological-find-to-vivid-life/), înrudirea dintre el și Peggy este relevantă în special în raport cu miza existențială a descoperirii trecutului așa cum a formulat-o Basil Brown, evocînd înrudirea dintre Basil, tatăl și bunicul lui. Nu este vorba doar despre regăsirea semnelor vieții din trecut, operațiune care poate fi făcută și în mod solitar, ci mai ales despre participarea la efortul comun de a face vizibilă, de a redescoperi valoarea continuității vieții omenești și solidaritatea ei în fața morții. Este vorba mai ales despre transmiterea atenției față de viață prin cultivarea, prin educarea acestei atenții, aspect subliniat în film prin relația dintre cele trei generații de săpători din familia Brown: „‘Cause that’s what my father taught me, and what his father taught him”, îi spune Basil soției. Iar May precizează: „ You always told me your work isn’t about the past or even the present. It’s for the future. So that the next generations can know where they came from. The line that joins them to their forebears. Isn’t that what you always say?” 

Orice efort de a păstra această linie intactă, sau de a o redescoperi, reprezintă un mod de a săpa. Mai mult, reprezintă un mod de a dobîndi recunoașterea noastră, odată cu recunoașterea celor de demult. Basil era convins că nu i se va recunoaște nici un merit în descoperirea de la Sutton Hoo; fără condițiile impuse de Edith, probabil că lucrurile așa ar fi rămas. Este important de reținut că doamna Pretty a condiționat donația tezaurului către British Museum de recunoașterea contribuției lui Basil Brown, lucru care s-a realizat doar mult mai tîrziu, rezerve pe cît de academice, pe atît de barbare („snobbery”, îi atrage atenția Pretty lui Phillips), întîrziind dorința doamnei Pretty. Dezgropîndu-i pe cei uitați, Basil Brown împiedica uitarea de sine a celor din prezent, acordînd recunoașterea umanității celor din trecut odată cu recunoașterea bunicului și a tatălui său, continuîndu-le atenția și grija față de pămînt. Dacă istoria nu este decît studiul personalităților, întrerupînd astfel legătura dintre ele și restul oamenilor din trecut, atunci ea este cea mai inumană dintre științe. Regele nu reprezintă un statut uman excepțional: monarhia ereditară și de drept divin este proprie fiecărui om. Pierdut prin Cădere, atributul nostru regal este redobîndit prin Botez, cînd devenim frați ai Regelui.

Tocmai pentru că viața este atît de fragilă, regăsirea ei prin cultivarea trecutului este indispensabilă:

 

Rory: If 1,000 years…were to pass in an instant…what would be left of us?

Peggy: This. And parts of your watch. Torch. Fragments of the mug.

Rory: But every last scrap of you and I would… disappear.

 

Este însă cu totul improbabil ca Edith Pretty să-i acorde lui Peggy „binecuvîntarea” discretă de a se „bucura” de viață, respectiv de a-i deveni infidelă soțului ei printr-o aventură cu Rory: „I’m sure work like yours is very sustaining” îi spune încurajator Edith „but it’s not enough. Life is very fleeting. I’ve learnt that. It has moments you should seize.” Dar oricît de trecătoare i-ar fi părut viața, lui Edith i-ar fi fost imposibil să ofere un asemenea sfat. Educația victoriană, modelul părinților misionari, devotamentul personal și sentimentul datoriei, modestia și stăpînirea de sine (care au determinat-o să refuze propunerea lui Churchill de a-i acorda un titlu nobiliar), credința ei creștină în legătură cu care filmul tace în mod inexplicabil (de altfel, creștinismul este complet scos din discuție de film, poate pentru a nu compromite șansele filmului pe o piață creștinofobă), totul contrazice pînă și posibilitatea ca Edith să gîndească ceva asemănător cu sfatul acordat lui Peggy în film.

Cînd Brown descoperă o placă de lemn într-una din movile, observă, scuzîndu-se pentru compromiterea ei: „Excuse me. Time had altered that piece of wood to compacted sand. I didn’t guess its age correctly. I speculated Viking, but I think that’s older. Anglo-Saxon.” De asemenea, cînd Robert îl invită la călătoria cu „vasul” anglo-saxon, Brown răspunde îngăduitor: „I don’t think that ship is sailing anywhere. You know, it’s just compacted sand. There’s nothing holding it, except time.”

Dar pentru că trecutul este îmbibat de timpul omului, care nu este un simplu timp, timpul nu poate preface trecutul în simplu nisip. Timpul omului dă formă și sens timpului prin urma omului și face ca lumea să conserve acest sens, chiar și atunci cînd trupul care a dat formă și sens s-a topit: tumulul de pămînt a topit structura de lemn a vasului, dar vasul e cel care a dat nu doar forma alungită a movilei de pămînt (mai degrabă decît aratul milenar al terenului, așa cum bănuise în mod plauzibil, dar greșit, Basil Brown), ci și axa movilei prin orientarea vasului funerar, cu sau fără trupul omenesc înăuntru, spre răsărit.

Fotografiile făcute de Rory nu surprind doar un grup de oameni dedicați activității importante de recuperare a urmelor unui trecut îndepărtat. Sunt ele însele urmele unor oameni care-și manifestă, prin atenția față de trecut, propria lor umanitate. Fotografiile devin astfel o serie de artefacte prețioase, care mărturisesc orientarea omului pe axa luminii, de la vest la est, la aproape un mileniu și jumătate de la evenimentul îngropării unui important lider anglo-saxon de-a lungul singurei axe în care ne descoperim ca oameni.

Nu este nici în prezent sigur dacă monumentul funerar de la Sutton Hoo a reprezentat efectiv un mormînt sau dacă a fost doar un cenotaf. Analize recente au descoperit fosfat în solul care a mistuit nava, păstrîndu-i doar conturul, ceea ce ar putea însemna că un trup uman a fost depus acolo în trecut (https://www.britishmuseum.org/collection/death-and-memory/anglo-saxon-ship-burial-sutton-hoo). Este cert însă că monumentul a fost dedicat unui rege anglo-saxon (creștin sau păgîn – obiectele creștine găsite în tezaur nu indică în mod obligatoriu identitatea creștină a destinatarului, vezi observațiile de la https://ejournals.bc.edu/index.php/elements/article/view/8979/8101). Majoritatea istoricilor tind să lege monumentul de Raedwald, rege al East Anglia, mort în 624 (primul rege al anglilor din est care a trecut la creștinism, https://en.wikipedia.org/wiki/R%C3%A6dwald_of_East_Anglia, dar a cărui soție a rămas păgînă, manifestîndu-și ostilitatea față de creștinism, fapt care ar putea explica atît ambivalența obiectelor descoperite în camera funerară a vasului, cît și ideea în sine de a folosi o barcă funerară ca vehicul simbolic al călătoriei spre lumea de dincolo). Chiar dacă filmul este lipsit de referințe creștine (silueta unei biserici vechi se vede la un moment dat în timpul deplasării lui Basil Brown pe bicicletă), creștinii nu pot să nu fie receptivi în mod special față de ideea mormîntului unui rege necunoscut, care, pe deasupra, mai și lipsește din groapă.

Deși inițial tumulul a urmărit să sublinieze importanța celui îngropat, importanța i-a fost determinată ulterior de eventualitatea existenței unor obiecte valoroase care, dincolo de profiturile unor căutători de comori sau de glorie, ne-ar putea îmbogăți cunoașterea trecutului. Dar oricît de fertile ar fi informațiile diverse legate de anumite personalități sau evenimente din trecut, dacă ignorăm motivul principal pentru care strămoșii noștri își îngropau morții rămînem din toată această cunoaștere a trecutului cu mai puțin chiar și decît jefuitorii de morminte. Dacă tot ce reținem din povestea de la Sutton Hoo este că anglo-saxonii nu erau niște barbari, cum observă entuziast Charles Phillips, arheologul de la Cambridge („It’s Dark Age, by Jupiter! Sixth century! This changes everything. These people were not just marauding barterers. They had culture! They had art! They had money!”), asta nu înseamnă decît un singur lucru: că barbarii suntem noi. De fapt, modalitatea strict științifică a receptării descoperirii de la Sutton Hoo ne arată că adevărații barbari nu erau triburile germanice care au invadat Britania pe apă între secolele V-VII, iar acum, în 1939, amenințau să o facă din nou, însă pe calea aerului, ci oamenii educați care veneau din universități și dintr-o Biserică care se adapta tot mai mult vremurilor. Adevărații barbari sunt cei care uită de destinul omului de a birui moartea. Adevărații barbari sunt cei pentru care trecutul vorbește doar despre trecut, cînd, de fapt, trecutul ar fi rămas mut dacă nu ar fi fost orientat spre viitor, cu fața spre răsărit.

Barbar nu este cel care vede mormîntul ca pe o ascunzătoare, ci omul care ignoră comoara adevărată din orice mormînt. Ce ascunde mormîntul? Faptul că nu este nimeni înăuntru. Moartea nu vorbește doar despre absența vieții, ci mai ales despre imposibilitatea învierii. Dar monumentul funerar de la Sutton Hoo este dedicat cuiva care nu se (mai) află acolo. În ambarcațiunea anglo-saxonă (navă cu rame, spre deosebire de cele vikinge cu pînze) nu s-au găsit decît obiecte ale unei culturi anglo-saxone prospere, cu unele influențe creștine – dar nici o rămășiță umană. Faptul poate sugera, așa cum se teme uneori Edith, că nu mai rămîne nimic din noi după moarte. Sau poate spune mai degrabă că, deși este făcut din pămînt, omul nu-i făcut să rămînă pămînt. Prin urmare, nu poate rămîne în pămînt. Pămîntul poate hrăni și păstra omul pînă cînd omul răspunde chemării de a înălța pămîntul odată cu sine.

Fiind astupat în permanență, adevărul trebuie dezgropat în permanență. Uneori, adevărul este cu atît mai adînc îngropat prin dezgroparea lui parțială. Chiar și atunci cînd un vestigiu este dezgropat integral, cum s-a întîmplat cu tezaurul de la Sutton Hoo, el poate fi folosit pentru a ascunde încă și mai adînc acel adevăr de care suprafața prezentului se teme. Cînd suprafața minte, adevărul adus la suprafață nu este niciodată tot adevărul. Prezentarea adevărului într-un timp mincinos nu urmărește decît să împiedice întoarcerea la adevăr. De fiecare dată cînd epoca mincinoasă pretinde că a adus la suprafață mărturii ale trecutului, e semnul că trebuie să coborîm mai în adînc. Nu pentru a verifica autenticitatea istorică a acelor mărturii, ci pentru a le confrunta cu adevărul de dincolo de groapă.

Un prezent care se pretinde superior trecutului în virtutea unei narațiuni progresiste va interpreta sistematic trecutul într-un mod care să-i confirme superioritatea. El se va revendica întotdeauna de la un trecut superior epocii anterioare reinterpretînd sau reinventînd evoluționist narațiuni întemeietoare lipsite de condiția continuității în timp ce respinge ca mit orice manifestare a fidelității față de un trecut care ne obligă să-l ascultăm:

 

Pretty: My childhood home was built on a Cistercian convent. I helped my father excavate the apse.

Brown: That speaks, don’t it? The past.

 

Iar adevărul se dezgroapă de la vest la est, axa nemiloasă a morții fiind corectată și supusă axei generoase a vieții, estul și vestul, răsăritul și apusul fiind reperele cerului și pămîntului deopotrivă. Trecutul vorbește pe această direcție și tace cînd este raportat la alte coordonate. De aceea, ca un adevărat săpător (nu arheolog, cum o corectează pe Edith cînd aceasta îl prezintă fiului ei), Basil Brown este și un atent urmăritor al cerului, autor de altfel al unei cărți de astronomie de popularizare, care cuprindea hărți și tabele cerești. Brown nu este un simplu săpător, un „digger”, ci un dezgropător, un „excavator”. Este un „worthy pioneer”, precum duhul bătrînului Hamlet (Hamlet, I.5), care a urcat pînă la terasa castelului pentru a-și adînci fiul în măruntaiele adevărului.

Prin urmare, Pretty se înșela cînd considera că săpăm pentru a-i întîlni și dezgropa pe cei morți („We’re digging down to meet the dead. Disinterring them, in fact.”) Săpăm nu pentru a descoperi Evul întunecat, ci pentru a ieși din el, pentru a ieși din nepăsarea noastră față de viață și față de lumină și pentru a scoate trecutul din întunericul proiectat de uitarea prezentului. Săpăm pentru a descoperi ceea ce omul a sperat dintotdeauna, din clipa cînd îi așeza pe cei dragi în groapă: că mormîntul este gol și că „lumina luminează în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5).

Frămîntarea lui Edith Pretty, legată de asigurarea memoriei în fața uitării, este cu atît mai urgentă în condițiile unui război. Războiul nu se duce doar pentru resurse și teritorii: se duce mai ales în numele unei anumite istorii și al unei anumite memorii împotriva altei istorii și altei memorii. Prin urmare, ce trebuie făcut pe timp de pace și mai ales atunci cînd războiul pare a fi iminent, este să săpăm. Monumentele trecutului pot fi mai redutabile decît șanțurile de apărare, pentru că, fără aceste monumente, în șanțuri ori în spatele lor nu se va afla nimeni care să împiedice trecerea adversarului. Faptul că Basil Brown renunță la colaborarea cu Muzeul din Ipswich (în vederea excavării unei mari vile romane), preferînd „the minor venture”, cum o caracterizează indignat un arheolog, a deschiderii unui șantier la Sutton Hoo în ciuda posibilității suspendării lucrărilor (din cauza războiului), are sens tocmai în preajma unui eveniment care amenință viitorul unei națiuni. Pentru a salva viitorul este nevoie de un trecut tare și ferm.

Stratul roman al istoriei Angliei este remarcabil din punct de vedere istoric și el a fost recuperat încă din scrierile englezești medievale prin atribuirea rolului de fondator al Britaniei lui Brutus, fondatorul semi-legendar al Romei republicane. Dar sfîrșitul perioadei romane a Britaniei vorbește despre o decădere copleșitoare, determinată atît de noua ordine anglo-saxonă, neinteresată de nici unul dintre elementele fundamentale ale civilizației romane („this lack of interest on the part of the Saxons in the social machinery of Roman Britain – in its daily life, its communications, its villa system, its organized army and its central government – is an interesting and unexplained feature of their settlement.” D. M. Wilson, The Anglo-Saxons, Thames and Hudson, London, 1960, p. 41), cît și de o degradare morală accentuată, prealabilă invaziei anglo-saxone, adîncită și accelerată odată cu valurile succesive de năvălitori anglo-saxoni, determinînd astfel incapacitatea populației autohtone de a rezista spiritual și militar noii culturi:

 

         „At the time when Gildas was writing (adică în prima jumătate a sec. VI, nota mea, G. F.) there was a Christian church in Britain. Gildas uses Latin to address the rulers he excoriates and regards Britons, at least to some degree, as Roman citizens, despite the collapse of central imperial authority. By 597, when St Augustine arrived in Kent, England, or at least most of it, was populated by adherents of Anglo-Saxon paganism, and the new rulers did not think of themselves as Roman citizens.” (https://en.wikipedia.org/wiki/De_Excidio_et_Conquestu_Britanniae 

 

Viziunea pozitivistă și presupozițiile evoluționiste contribuiau încă din perioada victoriană nu doar la slăbirea conștiinței creștine a poporului britanic, ci și la pierderea semnificației solidarității specific umane în fața morții. Omul se percepea tot mai mult ca parte infimă și întîmplătoare a unui proces evolutiv impersonal. Modernitatea făcea ca britanicii să semene tot mai mult cu strămoșii lor romano-britanici din secolul V și tot mai puțin cu învingătorii anglo-saxoni. Oricare ar fi fost motivul pentru care Basil Brown a preferat să sape cu șanse minime de a găsi ceva care să-i răsplătească eforturile, în loc să-și continue colaborarea sigură cu muzeul local, este limpede că descoperirea lui a venit pentru britanici în cel mai potrivit moment, contribuind într-un mod providențial la redescoperirea lor de sine într-un moment al istoriei cînd locul lor în istorie și viitorul le erau contestate. Brown și Pretty le-au oferit astfel britanicilor o rădăcină germanică mai tare decît noua mitologie ariană a nazismului. Din simplul motiv că cea anglo-saxonă era adevărată și nu pentru că, așa cum a răsuflat ușurat Charles Phillips, anglo-saxonii aveau cultură și astfel puteau fi în sfîrșit asumați ca strămoși onorabili. Aceasta este povestea adevărată („based on a true story”, ne previne filmul de la bun început), față de care descoperirea adevărului istoric al tezaurului anglo-saxon ar fi trebuit să constituie doar un imbold în vederea dezgropării adevărului profund uman pe care acest tezaur îl celebrează și care constituie rațiunea însăși a străvechiului monument funerar. Dar într-o lume care și-a abandonat misiunea dezgropării adevărului, adevărurile salvatoare rămîn ascunse în cea mai bună ascunzătoare din lumea asta, vorba lui Ipu.  (De altfel, Venerabilul Beda a văzut în ocupația anglo-saxonă o șansă oferită de Dumnezeu pentru renașterea creștină a Britaniei prin convertirea anglo-saxonilor la creștinismul centralizat al Romei, superior creștinismului aproximativ și semi-păgîn al populației autohtone. Vezi Windy A. McKinney, Creating a gens Anglorum: Social and Ethnic Identity in Anglo-Saxon England through the Lens of Bede's Historia Ecclesiastica,  Doctoral thesis, 2011, p. 33-34.)

Dar așa cum, potrivit lui Gildas, lumea romano-britanică a făcut posibilă, prin corupția și înstrăinarea ei de Dumnezeu, invazia și cucerirea anglo-saxonă, tot astfel lumea ortodoxă românească nu face decît să astupe trecutul fie în mod pasiv, prin uitarea în care se scufundă cu atît mai ușor cu cît se virtualizează mai mult, fie în mod activ, construind punți către o cultură ostilă în esența ei creștinismului. Cultura importată la noi de intelectualii grupați în jurul dlui Andrei Pleșu a deformat ortodoxia în ciuda, sau mai degrabă tocmai în virtutea aparentei deschideri a acestei culturi față de creștinism. Ce ar putea veni în lumea ortodoxă de-a lungul acestor punți: o credință mai adevărată? O nădejde mai mare? O dragoste mai fierbinte? Sau doar o iscusință de a face din falsa credință, din lipsa nădejdii și din iubirea de sine noile virtuți teologale? După mai bine de treizeci de ani încă n-am înțeles că cei care au venit și continuă să vină pe aceste punți nu vin pentru a ne cunoaște, nici pentru a se converti. Au venit pentru a ne slăbi, pentru a ușura sarcina cuceririi și convertirii noastre la religia morții. Au venit pentru a ne umple mormintele nu cu morți, ci cu moarte, au venit pentru a ne împiedica să vedem răsăritul în relație cu învierea. În tot acest timp nu au lăsat o clipă lopețile din mîini și fiecare autograf pe care ni l-au dat a ajuns să cîntărească cît o piatră funerară împlîntată la căpătîiul credinței noastre.    

Ce urme lăsăm noi astăzi, după treizeci de ani de religie-și-cultură, glisînd pe ecranul dispozitivelor digitale în căutarea divertismentului sau, precum în cazul ortodocșilor lipsiți de discernămînt, în căutarea spiritualității și misiunii creștine, cum ne propune reprezentantul Mitropoliei Moldovei (https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/online-o-pogorare-ina-infernet--278308.html)? Ce urme poate lăsa simpla conservare a unor valori fără lumea care le-a produs, așa cum ne propune un ierarh ortodox care-și imaginează avantajele unui sat tradițional ortodox virtual (https://www.cbrom.de/index.php/slujitori/ps-sofian-brasoveanul/articole/1077-ps-sofian-brasoveanul-pledoarie-pentru-un-sat-spiritual)? Cum le putem arăta acestor oameni, care pretind că vorbesc în numele tradiției ortodoxe, că viziunea lor este atît de barbară încît l-ar face pînă și pe un războinic anglo-saxon să se înfioare, preferînd să înfrunte dragoni sau alte fiare mai puțin periculoase decît clericii și ierarhii ortodocși români de astăzi?

Efortul de a săpa în aceste condiții este cu atît mai dificil cu cît pentru fiecare lopată pe care oricum tot mai puțini îndrăznesc să o folosească pentru a săpa, se găsesc numeroase altele care să pună pămîntul la loc. Precum în Fahrenheit 451, unde pompierii erau incendiatorii cărților și proprietăților celor care citeau, ierarhia BOR nu oferă lopeți, adică instrumentele descoperirii adevărului, decît celor dispuși să îl astupe. Despre un astfel de cler vorbește Gildas pe larg în De Excidio et Conquestu Britanniae:

 

„Cine dintre preoții de azi, cufundați așa cum și sunt în orbirea ignoranței, ar putea lumina prin strălucirea cunoașterii și a faptelor bune precum lumina celei mai clare lămpi pentru toți cei aflați noaptea într-o casă? Care dintre ei este privit ca un liman de obște, puternic și vizibil de departe, pentru toți fiii Bisericii, sau ca o cetate întărită aflată pe vîrful unui munte înalt? (Gildas, The Ruin of Britain and other works, edited and translated by Michael Winterbottom, Phillimore & Co. Ltd., London and Chichester, 1978, 93:2, p. 70.)

 

După toate aparențele, pentru Gildas mustrările din Vechiul și Noul Testament puteau fi aplicate clerului și ierarhiei creștine britanice din prima jumătate a secolului al VI-lea:

 

„Sunteți dușmani ai lui Dumnezeu și nu preoți, învechiți în rele și nu episcopi, trădători iar nu urmași ai sfinților apostoli sau ai slujitorilor lui Hristos: ați auzit cuvintele din a doua citire de la Apostolul Pavel, dar nu ați păstrat în niciun caz avertismentele și nici virtutea lor. Cînd s-au citit acestea, ați stat în altar ca niște momîi care nici nu văd, nici nu aud. Cu toate acestea, în acea zi și în fiecare zi, Pavel a tunat către voi: „Fraților, aceasta este demnă de crezare” și este demnă de toată cinstea. El a vorbit despre ea ca despre ceva de încredere și demn de cinste, voi ați disprețuit-o ca să nu fie de încredere și de cinste. „Dacă cineva dorește o episcopie, bun lucru dorește.” Voi vă doriți nespus de mult o episcopie, dar numai din cauza arghirofiliei voastre și nu pentru înaintarea duhovnicească pe care o dăruiește și nici nu socotiți că lucrarea duhovnicească ar fi potrivită cu treapta arhierească.” (id., 108:3, p. 77; traducerea în română a ambelor pasaje din ediția englezească citată îmi aparține, Gh. Fedorovici)

 

Această barbarie, reprezentată indirect de arheologii profesioniști în filmul The Dig, are ca efect desprinderea omului de trecutul lui și dezorientarea cu privire la viitor. Obiectivul explorării și cuceririi spațiului nu este doar urmarea desprinderii de pămînt, ci și rezultatul renunțării la trecut. Dar tocmai acest lucru face din misiunile spațiale ceva lipsit de viitor. Mai mult: fiecare rachetă care se desprinde de pămînt se îndreaptă împotriva viitorului. Nu există un viitor în afara pămîntului pentru că nu avem un trecut în afara pămîntului. Sensul călătoriei nu este să călătorești, ci să ajungi la destinație, chiar dacă colonizatorii veniți din interval ne spun de treizeci de ani că drumul este mai important decît destinația.

Nu ai nevoie de o rachetă pentru a cerceta cerul: un telescop este suficient și poate că nici măcar acesta nu este necesar:

 

Robert: Would you like to fly, Mr. Brown?

Brown: Oh, but I do. All over the cosmos, every time I look through my telescope.

 

Amazing Stories, revista (americană) pe care o citea Robert, cuprindea povestiri science fiction despre lumile din spațiul cosmic și despre posibilitatea și riscurile colonizării lui. Ca o curiozitate sugestivă, „World That Dissolved” este una dintre poveștile lui John Russell Fearn apărută în numărul din februarie 1939 al revistei lăsată deschisă de Robert pe podea înainte de a se băga în pat. Dar dacă poți călători prin spațiu, nu poți trece dincolo de spațiu decît prin pămîntul din tine.

Prins sub pămînt, Brown se gîndește la bunicul țăran care-l învățase totul despre pămînt. Nu intuiția doamnei Pretty l-a convins să sape la movila principală, pe care o exclusese din capul locului și nici nasul lui de săpător, ci amintirea bunicului care-i dezvăluise secretele pămîntului. Pentru a putea dezgropa trecutul, Basil Brown trebuia să fie îngropat de viu mai întîi. El face o călătorie în lumea morților:

 

Pretty: Did you see something?

Brown: See something?

Pretty: When you were gone.

Brown: Oh… Something did come into my head.

Pretty: What was it?

Brown: My, uh… my grandfather. I have his name. Basil Brown. Farming man. Taught me everything I know about Suffolk soil.

Pretty: And you saw him?

Brown: Oh, I saw nothing at all. I was just…I just thought of him.

Pretty: Well… perhaps he saw you.

 

Dacă monumentul de la Sutton Hoo aparține unui rege păgîn, este cu atît mai remarcabil că adevărata semnificație a descoperirii scapă oamenilor de astăzi: este o mărturie a nădejdii într-o înviere care, în fosta Britanie și în viitoare Anglie, reprezenta o așteptare firească. Această așteptare este, pentru majoritatea creștinilor de astăzi, lipsită de sens. Îndepărtarea noastră de ortodoxie ne împiedică să înțelegem nu doar criza produsă prin distrugerea lumii romano-britanice produsă ori finalizată prin invazia anglo-saxonă din secolele V-VII, ci și să ne recunoaștem în delăsarea spirituală despre care vorbesc cronicari precum Gildas sau Beda Venerabilul.

Precum Robert Pretty, băiatul care visa la călătorii cosmice, navigăm și noi astăzi pe internet, fără dorința de a ajunge undeva, ci de a rămîne veșnic pe orbita unor site-uri sau pentru a ne deplasa în cîmpul gravitațional al unor stele intelectuale. Cu gîndul la lumile posibile și la realitatea virtuală, ne desprindem de trecut, ratîndu-ne viitorul. Ce-i drept, viitorul poate veni și din altă parte decît dinspre răsărit – dar nu va avea viață în el.

Unii ierarhi ortodocși români ne vorbesc plini de ardoare despre faptul că lumea nu contează, ci valorile. Valorile pot fi salvate, lumea nu neapărat. Dar nimeni nu a auzit pînă acum de valori care au murit și au înviat. Numai oamenii mor și învie pentru că atît moartea, cît și învierea se transmit din om în om, nu din valoare în valoare. Viața și moartea se transmit din Adamul vechi în Adamul vechi: învierea din Adamul cel nou în frații Lui.

Clerul ortodox este împăcat cu neînvierea satului românesc cît timp valorile sunt în siguranță. Valorile nu trebuie salvate. Nici măcar nu trebuie să sapi după ele. E destul să le invoci, pentru ca ele să-și facă treaba. În acest caz, nu poți să nu te întrebi de ce mai avem nevoie de preoți și de Sfintele Taine, dacă valorile sunt oricum suficiente. Barbaria ortodoxiei valorilor și barbaria ortodoxiei virtuale, care s-au năpustit simultan asupra credincioșilor ortodocși, sunt astfel infinit mai devastatoare decît invaziile anglo-saxone sau ale vikingilor. De fapt, aceste două viziuni nici măcar nu pot fi numite barbare, pentru că nu ne împing înapoi în trecut, ci ne desprind de trecut. Ele ne împiedică să ne manifestăm umanitatea prin actul simplu de a săpa, adică de a ne adînci în trecut pentru a ne ocroti și asigura viitorul. 

Nu există viață în afara acestei axe dintre trecut și viitor. Înmormîntarea omului este ultima lui pregătire pentru înviere. El este pregătit pentru salvarea pe care a traversat-o în fiecare zi a vieții lui, de dimineața pînă seara: pentru ca lumina Învierii să nu-l găsească nepregătit, omul este așezat cu nădejde pe linia neabătută a vieții.