Se împlinesc în curînd șapte ani de la interpretarea politică oferită de președintele Iohannis demiterii guvernului Ponta în urma accidentului de la Colectiv. Șapte ani de cînd „a fost nevoie să moară oameni ca această demisie să se producă. Dacă s-ar fi respectat legile, niciunul nu ar fi trebuit să moară.” (https://www.zf.ro/politica/iohannis-a-fost-nevoie-sa-moara-oameni-ca-guvernul-sa-demisioneze-14874035). Dar felul în care a fost folosit fenomenul covid ne arată că și respectarea legilor poate duce la moartea oamenilor. Am în vedere refuzul criminal însă reglementat prin legi al statului român de a oferi populației medicamentele de bază pentru prevenirea și tratarea bolii, refuzul criminal al statului român de a acorda asistență medicală persoanelor afectate de boli cronice, presiunea criminală de a vaccina populația cu un produs suspect (întrucît nu a fost suficient testat, care și-a demonstrat o eficiență redusă precum și efecte adverse care, în condiții normale, ar fi impus retragerea produsului și cercetarea penală a producătorilor). Oamenii sunt în pericol nu doar atunci cînd „legi şi norme au fost ignorate”, cum susținea dl Iohannis, ci și atunci cînd sunt promulgate legi și norme care urmăresc sporirea puterii statului în defavoarea integrității, sănătății și demnității individului.
De departe, regimul Iohannis este regimul în care au murit mai mulți oameni decît sub toți ceilalți președinți la un loc din 1990 încoace. Oameni care nu ar fi trebuit să moară. Din acest punct de vedere, este greu să nu-l compari cu guvernările comuniste din perioada Groza și Dej. Deși comparația pare absurdă, de vreme ce, spre deosebire de perioada comunistă, în prezent exprimarea liberă este încă posibilă, există cîteva elemente care mă determină să cred că în prezent situația este de fapt chiar mai gravă decît în perioada 1945-1960, cînd simpla opinie diferită de versiunea oficială te putea costa viața.
În primul rînd, exprimarea este liberă astăzi doar în măsura în care nu abordează teme majore. De pildă, rezerva față de interpretarea oficială actuală a conflictului desfășurat pe teritoriul ucrainean între Vest și Rusia este la fel de riscantă precum era cu un an sau doi în urmă rezerva față de interpretarea oficială a covidului și a măsurilor luate pentru stoparea pandemiei.
În al doilea rînd, vedem că dușmanul de clasă a fost redefinit: dacă între 1945 și 1990 dușmanul era intelectualitatea, iar clasa privilegiată proletariatul, după 1990 dușmanul a devenit bătrînul (boșorogul comunist, baba comunistă) și analfabetul mai mult sau mai puțin funcțional, în timp ce segmentul privilegiat este constituit de clasa de mijloc, iar modelul moral este reprezentat de intelectualul multifuncțional (capabil de multitaskuri, gen). În mod normal, falimentul regimului Iohannis ar trebui să proiecteze o lumină revelatoare și asupra integrității și discernămîntului acestei clase de mijloc românești. Tocmai absența unui asemenea responsabilizări a mediului educat din România sugerează că situația în care ne aflăm este mai gravă decît cea în care intram odată cu ocupația sovietică.
Pentru că în 1945 și în deceniile următoare, societatea românească avea criteriile necesare recunoașterii răului și deosebirii adevărului de minciună. Astăzi, după treizeci de ani de cultură dilematică, fiecare dintre noi se simte îndreptățit să-și producă propriul adevăr.
În 1945, fiecare om era o conștiință. Astăzi, fiecare om este un activist, iar oricine nu susține imperiul de la Apus este obligatoriu un agent al imperiului de la Răsărit.
În 1945, noile valori erau impuse cu tancul, astăzi cu think tank-ul ONG-urilor, prin instituțiile de cultură și prin intermediul activiștilor din BOR.
Comunismul voia să producă un om nou prin eliberarea lui de memorie personală și istorică, de credință, de conștiința locului propriu. A eșuat, în parte și pentru că a încercat acest lucru prin forță. Așa cum arhitecții societății deschise au înțeles foarte bine, omul nu poate fi dezumanizat din afara lui, ci doar dinăuntrul lui. Doar în măsura în care este făcut să și-o dorească. Comuniștii nu puteau reuși pentru că nu știau cum să ucidă omul pe dinăuntrul lui.
Pentru răspîndirea comunismului a trebuit să moară oameni. Pentru răspîndirea capitalismului globalist și a neoliberalismului, a trebuit să moară omul.