Notă: Acțiunea de subordonare a Constituției și legilor României în raport cu legile UE (https://evz.ro/sesizarile-depuse-de-aur-usr-si-avocatul-poporului-pe-legile-justitiei-respinse-de-ccr.html) ar trebui văzută în contextul redefinirii naturii democrației descrisă de istoricul Greg Grandin în fragmentul pe care l-am tradus în continuare. Este vorba despre o democrație totalitară, răspîndită și apărată prin constrîngere economică, șantaj moral și chiar intervenție militară. Este un totalitarism bun (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/11/intelectualii-si-totalitarismul-cu-fata.html), al societății deschise, superior totalitarismului rău al societății închise. Este totalitarismul care salvează democrația și libertatea suprimîndu-le. Totalitarismul antiuman al secolului 20 nu a fost învins de forța binelui – a fost învins de totalitarismul transumanist care urmărește redefinirea dreptului, a gîndirii politice și a celei religioase în vederea redefinirii naturii umane. (G. F.)
*
Greg Grandin: „Odată cu ideea că democrația are nevoie de o mînă fermă vine și reabilitarea imperiului”
De fapt, tabloul excepționalismului american este realizat cu un efort deosebit. În deceniul următor sfîrșitului Războiului Rece, după implozia și repudierea totalitarismului sovietic, ideea că Statele Unite au o misiune unică în lume a strălucit și mai luminos decît pînă atunci. Se considera că democrația liberală a triumfat în mod absolut, împlinirea ei fiind strîns legată de istoria și destinul Statelor Unite.
Cu siguranță, nu lipsesc criticile la adresa politicii externe dusă de SUA în timpul Războiului Rece și multe dintre ele, cum ar fi investigațiile asupra acțiunilor sale în Indonezia și Asia de Sud-Est, au pătruns în conștiința populară. America Latină în special a fost mult timp călcîiul lui Ahile în armura dură a virtuții SUA și chiar și cei mai triumfali dintre savanții din Războiul Rece au fost obligați să facă contorsionări morale pentru a explica acțiunile SUA care au contribuit la tortura și uciderea a sute de mii de indivizi. Pe lîngă intervenții vizibil dezastruoase și ucigașe în Guatemala în 1954, Republica Dominicană în 1965, Chile în 1973 și El Salvador și Nicaragua în anii 1980, Statele Unite au acordat sprijin financiar, material și moral discret și constant pentru statele criminale contra-insurgente, care au produs în mod nemijlocit un tip de suferință recunoscut fără probleme de Dorfman. Însă enormitatea crimelor lui Stalin justifică asemenea istorii sordide, care, oricît de convingătoare, minuțioase sau condamnabile, nu perturbă fundamentul unei viziuni asupra lumii dedicate rolului exemplar al Statelor Unite în apărarea a ceea ce cunoaștem acum ca democrație.
O redefinire a democrației după Războiul Rece a întărit această credință fundamentală. În anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, o credință larg răspîndită în spectrul politic a înțeles democrația ca ceva care implică atît libertatea individuală, cît și un anumit grad de egalitate. O astfel de definiție a animat frontul popular și New Deal. Chiar și Ho Și Min în 1945 și Fidel Castro în 1953 s-au inspirat din Declarația de independență a SUA pentru a-și susține cauzele pentru libertate și dreptate. Cu toate acestea, astăzi mulți teoreticieni politici, istorici și comentatori resping ca o eroare filozofică de bază ideea că democrația jeffersoniană ar duce la socialism și ar fi realizată de socialism. Ororile Uniunii Sovietice, ca să nu mai vorbim de cele din Vietnam și Cuba, le-au dovedit că liberalismul politic, cu accent pe egalitatea juridică, garanțiile procedurale și libertatea individuală, și socialismul cu reglementările sale de piață și critica inechităților economice, nu se susțineau reciproc, după cum se argumentase anterior. Cu toate că socialiștii şi liberalii democrați au militat pentru multe din aceleași principii, secolul XX, conform acestei noi perspective, a demonstrat sîngeros că dorinţa de o egalitate cuprinzătoare, pentru realizarea unei unități absente și pentru semnificația istorică într-o lume modernă fără sens le va permite inevitabil susținătorilor ideii socialiste să desprindă scopurile de mijloace, să respingă pluralismul și să încalce limitele legale stabilite de protecțiile constituționale și de drepturile individuale, în special dreptul la proprietate privată. Socialismul de astăzi nu este văzut ca o variantă sinceră și mai bună a democrației, ci mai degrabă ca o ideologie potențial perfidă, care trebuie supravegheată și limitată. Războiul Rece a înlocuit ideea că libertatea individuală ar necesita o anumită formă de egalitate și siguranță economică cu o definiție mai vigilentă a democrației – o definiție pe care Statele Unite o întruchipează și pe care jură să o apere. După cum o afirmă încă din primul paragraf Strategia Națională de Securitate a Statelor Unite din 2002, „marile lupte ale secolul al XX-lea dintre libertate și totalitarism s-a încheiat cu o victorie decisivă pentru forțele libertății – și un singur model durabil de succes național: libertatea, democrația și libera inițiativă.”
Odată cu ideea că democrația are nevoie de o mînă fermă vine și o reabilitare a imperiului. În deceniul care a urmat Războiului Rece, Washington-ul a propovăduit cu optimism evanghelic credința că piețele deschise combinate cu o guvernare constituțională ar produce o lume pașnică și prosperă. Cu toate acestea, încă din 11 septembrie 2001, acea credință a făcut loc unui idealism mai napoleonic, și anume unul care înțelege că democrația de piață liberă nu face neapărat parte din „ordinea socială a naturii”, ci necesită constrîngeri instituționale puternice – legale dacă este posibil, militare dacă este necesar. Asemenea opinii nu provin doar din dreapta politică, deși acolo au fost concepute prima dată. Adesea, ele primesc cea mai pasionată susținere din partea multora dintre cei aflați în stînga liberală. În fața genocidului, descompunerii sociale, terorismului, corupției și a statelor eșuate, Occidentului îi revine misiunea, ba chiar și obligația morală de a duce la bun sfîrșit sarcina inițiată de vechiul imperialism, o sarcină pe care mișcările de eliberare națională nu au fost capabile să o ducă la bun sfîrșit. „Imperiul”, așa cum a spus teoreticianul drepturilor omului Michael Ignatieff în susținerea oarecum reticentă a războiului cu Irakul din 2003, este acum „ultima speranță pentru democrație și stabilitate deopotrivă”. Așadar, ecuația „democrație și socialism” este înlocuită de ecuația „democrație și imperiu” fără ca lumea să observe, sau cel puțin fără ca cei care pretind că le pasă de dreptatea socială să observe, că definiția democrației exportată astăzi nu este decît coaja a ceea ce cuprinsese cîndva.
(Greg Grandin, The last colonial massacre: Latin America in the Cold War, The University of Chicago Press, 2004, p. xii-xiii. Traducerea fragmentului de Gheorghe Fedorovici)