Din cîte se pare, singura specie de conservatori activă în România este cea fără memorie. Sigur, în vremuri normale conservatorul este definit în primul rînd prin memorie, însă în condițiile noii normalități pînă și conservatorii sunt de tip nou, venind gata ambalați în discursul permis de algoritmul globalist noului conservatorism.
Așa cum vechiul conservator este întotdeauna vechi, noul conservator este întotdeauna nou. Putem deduce din această performanță a noilor conservatori o dovadă de tărie de caracter, însă nu este cu totul exclus ca și absența memoriei să joace un rol în această flexibilitate remarcabilă.
Noii conservatori de astăzi erau la fel de noi și în vremea lui Băsescu, pe care l-au susținut ca pe un salvator. Unul dintre noii teologi asociați noilor conservatori (o parte dintre noii teologi ortodocși din România sunt noi conservatori, în timp ce restul sunt progresiști; vechii teologi au dispărut odată cu vechii conservatori) a caracterizat una dintre victoriile politice ale lui Băsescu drept o „victorie morală”. Traian Răzvan Ungureanu, apologetul statornic și necondiționat al lui Băsescu, îl descria ca pe un personaj providențial, singurul om capabil să salveze Europa de ruși. Recent, TRU părea șocat de rusofobia occidentală și de pericolul reprezentat de Uniunea Europeană la adresa statelor europene. Ei bine, regimul Băsescu a însemnat începutul oficial al pierderii suveranității României în raport cu UE, iar cedarea suveranității de către statul român a fost descrisă nu doar ca un fapt inevitabil, ci ca o șansă.
Mai bine mort, decît comunist? Noii conservatori și-au dat seama însă că există o alternativă mai bună: mai bine băsist, decît comunist, mai bine suveranist, decît securist!