Inclusivitatea și toleranța îi unesc pe credincioșii „tradiționaliști” cu cei liberali: „tradiționalistul” refuză adevărul în virtutea principiului că toți suntem mincinoși, în timp ce ortodoxul progresist refuză adevărul revelat în numele adevărului rațional universal. Problema nu este că fiecare tabără are dreptate doar parțial, ci că premisa pe care stau cele două principii este de fiecare dată falsă întrucît izvorăște din acea iubire de sine convertită de noua ierarhie ortodoxă în stima de sine necesară programului dezvoltării personale care a înlocuit creșterea în Hristos. Pentru „tradiționalist”, ideea că păcatul ar putea fi dezvăluit public este scandaloasă pentru că îi amintește propriul păcat. Deși apelul „tradiționalistului” la nejudecare pare întemeiat în compasiunea evanghelică, ce se urmărește de fapt nu este iertarea lui Dumnezeu, ci asigurarea complicității la păcat. De aceea, recunoașterea trădării, corupției, apostaziei din BOR este interzisă pentru că un asemenea act ar dezvălui trădarea, corupția și apostazia „tradiționaliștilor”. În ce-l privește pe ortodoxul progresist, aici lucrurile sunt mai simple întrucît din punctul lui de vedere păcatul nu există, ci doar diverse înțelegeri ale sacrului limitate mai mult sau mai puțin de contextul cultural al fiecărei epoci. Nejudecarea actuală solicitată de „tradiționalist” se împlinește în apocatastaza mîntuirii universale afirmată de ortodoxul liberal.
În felul acesta, deși aparent opuse, cele două tabere împiedică în egală măsură recursul la adevăr prin eliminarea efectivă a Adevărului întrupat. Atît „tradiționaliștii”, cît și progresiștii gîndesc de fapt în logica fariseilor care condamnau rostirea adevărului ca pe o minciună. Însă Hristos dezvăluie natura demonică a acestei logici criminale, care i-a obligat pe iudei să-i ucidă pe profeți și, la limită, pe Hristos însuși:
„Voi sunteți din tatăl vostru diavolul şi vreți să faceți poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Cînd grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii. Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeți. Cine dintre voi Mă vădește de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeți? Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultați pentru că nu sunteți de la Dumnezeu.” (Ioan 8, 44-47)
Refuzul adevărului duce la o percepție tot mai subiectivă, adică mai deformată, a realității. Omul nu poate vedea lucrurile așa cum sunt decît în măsura în care-și recunoaște locul lui în ordinea creației în ascultare de Dumnezeu. Doar ascultarea de Dumnezeu îi permite omului o relație personală față de realitate. Pe măsură ce se înstrăinează de Dumnezeu, omul cade într-un mod impersonal de raportare la realitate. Atît pretenția de obiectivitate, cît și tendința spre subiectivitate sunt raportări impersonale la realitate. Întrucît Adevărul este Persoană (http://convergente.ro/canonul-adevarului/), cunoașterea adevărului nu poate fi decît personală.
Subiectivismul și obiectivismul nu sunt decît două moduri de realizare a aceleiași ispite demonice de redefinire a adevărului. Ele par legitime întrucît sunt deghizate fie în pretenția subiectivistă de a constitui un mod personal de cunoaștere, fie în pretenția obiectivistă de a reprezenta un mod științific de cunoaștere.
Coruperea percepției realității din cadrul BORse reflectă în viața de zi cu zi, în raportarea indivizilor la realitatea socială sau la cea politică. Faptul s-a văzut în modul cel mai categoric cu ocazia referendumului pentru familie din 2018, cînd ortodocșii români și-au dezvăluit preferința pentru ordinea adevărului subiectiv, în cadrul căreia fiecare are dreptul de a-și defini propriul adevăr. S-a văzut în perioada pandemică, cînd declarații contrare realității erau prezentate și admise ca adevăruri obiective și sigure. Se vede în opțiunile politice ale electoratului care a făcut din personaje orbite de vanitate și egoism precum Băsescu sau Iohannis modele de devotament și integritate.
Întrucît refuzul realității oferă putere, care sporește pe măsura opoziției la realitate, cruciada împotriva realității este de neoprit. Sentimentul de putere căpătat de om în subiectivismul sau obiectivismul lui îl determină să meargă pînă la inima realității pentru a o pune pe cruce. Efectele acestei beții de putere a omului asupra realității s-au văzut și la recentele alegeri din Statele Unite:
„Cantitatea de putere acordată omului care controlează narațiunea este uluitoare. Poți să dai foc unui oraș mare, iar oamenii cei mai apropiați de flăcări vor vota exact pentru cei care au aprins focul. Nu mai are rost să discutăm ce se-ntîmplă în prezent în termeni de «politică», așa cum o făceam pînă acum. Dacă ar mai exista ceva normal în politică, atunci asemenea oameni ar trebui considerați demenți. Pur și simplu nu le pasă de lucruri reale, cum ar fi crima sau inflația, așa cum nu îi pasă unui trans-sexual de integritatea organelor sale genitale. Este vorba despre oameni bolnavi și demenți: avem de-a face cu o populație care nu crede în realitatea realului. Dar nici nu trebuie să creadă. Slujbele lor sunt false, relațiile lor umane există doar în rețelele virtuale, religiile lor sunt doar sentimente. Ei sunt desprinși de «narațiunea» potrivit căreia realitatea s-a arătat omului de la crearea lumii; ei trăiesc în schimb în narațiunea pe care o primesc de pe ecranele lor.” (Richard Greenhorn, „Submitting to the Real: The 2022 Elections”, https://theamericansun.com/2022/11/15/submitting-to-the-real-the-2022-elections/)
Cu aproape treisprezece ani în urmă vorbeam în introducerea la o predică a Cardinalului Newman despre „contribuția creștinilor la irealitatea lumii” (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/12/o-predica-de-craciun-despre-contributia.html). În predica respectivă, Newman vorbea despre ceea ce astăzi este numit disonanță cognitivă. După cum știe orice creștin care nu s-a închis într-o bulă (precum cea tradiționalistă sau cea progresistă), disonanța cognitivă se întemeiază în acel refuz conștient al realității care i-a determinat pe primii oameni să nu-și recunoască păcatul, ci să-l facă pe Dumnezeu responsabil pentru propria lor neascultare.
Dacă realitatea este viață, atunci refuzul realității este moartea. Sub pretextul afirmării vieții, atît tradiționaliștii, cît și progresiștii ortodocși nu fac decît să transmită puterea impersonalului asupra personalului, a irealității asupra realității, a împărăției morții asupra împărăției vieții.