De ce sînt importante adevărurile
creştine? Pentru că definesc nişte „valori”? Sau pentru că de ele depind
adevărul omului şi al lumii, adică realitatea omului şi a lumii? Sînt adevărurile
creştine bune doar pentru creştini? Dacă ar fi aşa, nu ar fi creştinii mai de
plîns decît toţi oamenii? Iar dacă este adevărat că Hristos a înviat din morţi,
atunci falsificarea, deformarea adevărurilor creştine răpesc nu doar
creştinilor, ci lumii întregi singura ei şansă de mîntuire, adică de acces la
adevăr, la Dumnezeu – la viaţa lumii. Şi după cum este adevărat că realitatea
lumii le-a fost încredinţată creştinilor, tot aşa de adevărat e că fără
creştini lumea nu ar putea eşua într-o irealitate atît de adîncă. Fiindcă
minciuna unei lumi lipsită de Dumnezeu nu poate deveni atît de înrobitoare
precum adevărul deformat al unei lumi care se închină unui Dumnezeu
imaginar.
După cum se va vedea în textul
lui John H. Newman de mai jos, forma cea mai gravă de irealitate nu este atinsă
de închinătorul la idol, ci de cel care se închină formal, fără să creadă cu
adevărat, Dumnezeului cel viu: „Oamenii se fac vinovaţi de irealitate prin
modul lor de a vorbi, însă nu atunci cînd spun mai mult decît simt, ci atunci
cînd spun lucruri diferite de ceea ce simt.”
Aceasta este deformarea cea mai
gravă pe care o poate suferi adevărul, şi de această deformare nu se pot face
vinovaţi decît creştinii. Ajungem la această deformare pentru că, de fapt, nu
ne pasă de adevăr. Vrem să fim creştini doar pentru beneficiile creştinismului,
pentru darurile lui Dumnezeu, nu pentru Dumnezeu. Ne imaginăm că a fi creştin
înseamnă a fi ceea ce sîntem deja plus încă ceva. Pentru majoritatea
creştinilor, realitatea omului-dumnezeu înseamnă că omului care sîntem îi
adaugă Dumnezeu ceva de la El; cînd, de fapt, pînă şi umanitatea trebuie să o
primim de la Dumnezeul-om. Pentru că nimic nu ni se poate adăuga cîtă vreme
rămînem noi înşine. Nimic nu încape în noi cîtă vreme rămînem în noi. Şi nu
doar că nu ni se mai poate adăuga nimic, ci ni se şi scade. Rămînem lipsiţi şi
de talantul pe care îl vom fi avut, ne uscăm precum smochinul neroditor – dar,
mai ales, vom pierde, o dată cu lumea aceasta, şi sufletul nostru.
Am încercat în cursul ultimilor
trei ani să arăt că felul în care credinţa creştină este în mod constant
redefinită, adaptată sau „tradusă” o transformă în altceva. De pildă,
orice exerciţiu de retroversiune (a
creştinismului civic înapoi în creştinismul deopotrivă istoric şi liturgic) ne
va dovedi că nu mai pot fi regăsite structurile de sens ale limbii-sursă.
Fiindcă traducerile creştinismului se încheie întotdeauna prin distrugerea
manuscrisului original.
Dar cu acest tip de deformare se
mai poate încă lupta cîtă vreme creştinismul refuză să se limiteze la o religie
a „cărţii”, şi rămîne religia Dumnezeului făcut om. Din acest Om şi în acest Om
putem oricînd reafirma adevărul creştinismului. Există însă, după cum arăta
Newman cu peste un veac în urmă, un gen de deformare mult mai periculoasă,
acela care nu mai atacă adevărurile direct, ci le erodează prin chiar
necredinţa mărturisitorilor lui. [1] Limbajul diferă („evoluează”) de la o
generaţie la alta de vorbitori la nivelul vocabularului, al pronunţiei şi chiar
la nivel semantic. Însă în cazul generaţiilor de creştini, problema nu mai este
una de lexic, şi nici măcar una de sens: chiar dacă toată lumea e de acord cu
un set de cuvinte comune care să spună aceleaşi lucruri pentru toţi, aceasta nu
înseamnă că toată lumea crede aceleaşi lucruri. De fapt, faza inerţială, a
morţii clinice în care ajung toate religiile mari, este cea în care
credincioşii nu mai cred cu adevărat. Aşa se explică de ce ei pot cădea de
acord asupra divergenţelor esenţiale cu aceeaşi uşurinţă cu care ajung să se
contrazică în chestiuni nesemnificative. Sînt cu toţii de acord asupra unui
nimic. Este suficient să apară cineva care crede cu adevărat în ce spune,
pentru ca toată această mulţime creştină să-l izoleze ca pe unul cu pretenţii
mesianice, ca pe un orgolios patologic. Este ce i s-a întîmplat zilele trecute
unui prieten de-al meu, a cărui retragere (mai veche) dintr-o asociaţie
creştină a fost condamnată public de-abia acum. Probabil că eşecul încercărilor
repetate de atenuare şi deturnare a acestei distanţări explică în parte şi
violenţa cu care el a fost acuzat de lipsă de sentimente creştine, comportament
distructiv, individualism bolnăvicios, etc.
Ostilitatea mulţimii faţă de cel
care crede în ce spune şi spune ce crede are cauze diverse. Poate fi vorba
despre o frauduloasă înţelegere a ideii de proiect comun, astfel încît nimeni
să nu fie responsabil în cazul unui eşec, dar care să permită, în cazul unei
reuşite, afirmarea meritelor tuturor. Trăim într-o lume în care trebuie să ne
temem de reuşitele la care nu am ştiut să-i facem părtaşi pe toţi cei din jurul
nostru. Însă oricît de importantă ar fi distribuirea meritelor, nu aceasta este
principala cauză a perceperii defectuoase a lui „noi”, ci incapacitatea
asumării unui destin personal. După cum arată Newman în textul pe care l-am
tradus mai jos, unul din semnele că cineva nu mai pune preţ pe credinţa sa este
nepăsarea faţă de cuvintele şi declaraţiile pe care le face. De pildă, cînd
faptul că în Crez începi prin a spune „cred”, şi nu „credem”, nu are pentru viaţa
ta nici o consecinţă practică.
În ciuda faptului că judecătorii
prietenului meu au încercat în permanenţă să stabilească alte cauze ale
controversei (de la opţiunea politică diferită, [2] la vanităţi nemăsurate şi
răfuieli private cu elita), ce i-a deranjat de fapt a fost încercarea lui de a
restabili sensul corect al lucrurilor pe care le afirmase iniţial (lucruri
printre care se număra şi percepţia corectă a realităţii!) Refuzul său de a
negocia adevărul propriilor sale afirmaţii i-a fost reproşat ca pe o fermitate
inflexibilă, absurdă, explicată de adversarii săi (într-un
crescendo ilustrativ pentru felul în care înţeleg ei camaraderia, onestitatea
şi iubirea creştină), drept lipsă de camaraderie, lipsă de onestitate şi
orgoliu patologic. [3] Ironia face ca prietenilor omului de care vorbesc să le
fie reproşată „iubirea necritică” tocmai de cei care îi refuzau dreptul de a examina critic, în lumina adevărului revelat, raporturile omului
cu văzutele şi cu nevăzutele, cu istoria şi cu eshatonul. Adversarii săi au
refuzat cu încăpăţînare să discute exact lucrul de care s-au făcut vinovaţi, şi
anume sensul propriu-zis al cuvintelor sale şi răstălmăcirea lor (pînă acolo
încît au fost făcute să spună exact opusul a ceea ce afirmaseră). Concluzia
plauzibilă ar fi că ceea ce i-a speriat pe adversarii prietenului meu era
tocmai condiţia definirii omului şi a universului său în raport cu adevărul
revelat:
„Sîntem, ca oameni şi ca
neam, ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu să fim. Dar trebuie să reînvăţăm cine sîntem.
Trebuie să nu mai lăsăm maeştrii păpuşari să ne reducă realitatea istorică la
un teatru al memoriei, şi nici identitatea la un număr al extragerii loto
globale.”
Bun, s-ar putea crede, aşa cum am
avut şi eu impresia, că această condiţie nu-i putea deranja decît pe cei care
cred că adevărul se obţine la masa dialogului, prin consensul realizat de
iubire. Nu-i putea deranja decît pe cei cu o altă viziune asupra adevărului
decît cea de la care pleca prietenul meu. În cazul disputei la care mă refer, tind
să cred că această explicaţie este falsă. Iniţial, am crezut că acuzatorii
prietenului meu au pretins în permanenţă că nu înţeleg ce li se reproşează (şi
anume, distorsionarea cuvintelor sale) pentru că erau ipocriţi. Am crezut că
aurul curat din eseul lui a speriat atît de tare
încît unii s-au simţit obligaţi să îl convertească în „aramă sunătoare şi chimval răsunător”. Nicidecum. Oamenii au fost sinceri. Chiar nu
au priceput. Nu au priceput nici ce spusese prietenul meu, nici ce anume era
grav în ce au făcut şi continuau să facă. Nu au priceput nici măcar ceea ce ei
înşişi spuneau. Şi asta nu pentru că ar suferi de vreo limitare intelectuală,
aşa cum au încercat să sugereze într-un mod cît se poate de cabotin. Nu au
priceput, „nu ştiau ce fac” din simplul motiv că ei nu recunosc nici un sens,
nici un adevăr. Acest fapt este ilustrat în special de unul dintre personajele
active în zilele trecute în cele două curţi de judecată (improvizate în spaţiul
a două bloguri), care a reuşit performanţa de a da dreptate tuturor. Această
elasticitate este cu atît mai uimitoare cu cît se pretinde animată de virtuţile
creştine ale iubirii, iertării şi bunăvoirii. În realitate, ea nu ar fi fost
posibilă, după cum ne arată textul de mai jos, decît în măsura în care personajul
respectiv nu crede în nimic. Este precum ucenicul care hăpăia de zor în timp ce
Hristos vorbea de Patimile Sale. Şi care a vrut să ştie cine avea să-L vîndă
tocmai cînd întingea cu Domnul în blid.
Acesta este creştinul ireal, dar
care astăzi defineşte modelul de creştin, cel care dă un sens atît de concret
binomului „traducător-trădător”. Şi ce poate fi mai lesne pentru un om care nu
crede în nimic, decît înfiinţarea unui partid? În cuvintele lui Newman,
„[…] (după cum toţi cei care au
încercat să cîştige influenţa oamenilor o ştiu bine), opiniile publicului
trebuie cumpărate atrăgîndu-i prejudecăţile şi temerile în favoarea lor; nu
prin prezentarea unei probleme în substanţa ei reală şi adevărată, ci prin
colorarea ei cu îndemînare, sau prin selectarea unui aspect anume care ar putea
fi exagerat, împodobit şi transformat în mijloc de manipulare a sentimentelor
populare. Şi astfel, guvernarea şi arta guvernării devin, tot atît de mult ca
şi religia populară, seci şi amăgitoare.”
Judecînd după felul în care
textul prietenului meu a fost răstălmăcit, interesul „traducătorilor” săi
pentru înfiinţarea unui partid este explicabil. Oamenii simt că după acest
exerciţiu de manipulare şi distorsionare sînt pregătiţi pentru viaţa politică
românească. De vreme ce nimicul lor este de fapt umbra proiectată de realitatea
cea mai profundă, mai densă, mai adevărată şi mai vie, ei simt că acest nimic
are un potenţial superior nimicurilor mediocre ale celorlalţi. În plus, spre
deosebire de celelalte forţe angajate în politica românească, creştinii ireali
cred în nimicul lor.
Gheorghe Fedorovici
Cuvinte ireale [4]
de John Henry Newman
„Ochii tăi vor privi pe rege în toată
frumuseţea lui şi o ţară îndepărtată vor vedea.”
Isaia 33, 17.
Prorocul ne spune că
prin legămîntul Evangheliei slujitorii lui Dumnezeu vor avea privilegiul de a
vedea acele privelişti cereşti care erau umbrite în vremea Legii. Înainte de
venirea lui Hristos era vremea umbrelor; dar cînd a venit El, ne-a adus adevăr
şi har; şi pentru că El, care este Adevărul, a venit la noi, ni se cere în
schimb să fim adevăraţi şi sinceri în relaţia cu El. A fi adevăraţi şi sinceri
înseamnă a vedea cu adevărat cu minţile noastre acele mari minuni lucrate de El
anume pentru ca noi să le vedem. Cînd Dumnezeu a deschis ochii asinei lui
Valaam, ea l-a văzut pe înger şi s-a abătut din drum (Numeri 22, 23-34). Cînd
Dumnezeu a deschis ochii slujitorului lui Elisei, a văzut şi el carele şi caii
de foc şi s-a mîngîiat (4 Regi 6, 17). Şi, în felul acesta, creştinii se află
acum sub acoperămîntul Prezenţei dumnezeieşti într-un mod mai puternic şi mai
minunat decît oricine dintre cei din vechime care s-au bucurat de ea. Dumnezeu
s-a arătat pe Sine în chip văzut lui Iacob, lui Iov, lui Moise, lui Iosua şi
lui Isaia; nouă ni se arată El însuşi nu în chip văzut, ci în chip mai minunat
şi mai adevărat; nu fără lucrarea voii noastre, ci în temeiul credinţei
noastre, şi din această pricină cu atît mai adevărat; căci credinţa este
mijlocul aparte prin care pot fi dobîndite darurile duhovniceşti. De aceea Sf.
Pavel se roagă pentru efeseni, pentru ca „Hristos să sălăşluiască în inimile
lor prin credinţă” (Efeseni 3, 17) şi pentru ca Dumnezeu să „le lumineze ochii
inimii” (Efeseni 1, 18). Iar Sf. Ioan spune că „Fiul lui Dumnezeu a venit şi
ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat; şi noi
sîntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos” (1 Ioan
5, 20).
Nu mai sîntem pe tărîmul
umbrelor: înaintea noastră stă adevăratul Mîntuitor, adevărata răsplată şi
adevărata cale a înnoirii duhovniceşti. Noi ştim care este adevărata stare a
sufletului după fire şi prin har, cunoaştem răul păcatului, urmările
păcătuirii, calea de a-i plăcea lui Dumnezeu şi temeiurile unei lucrări
corespunzătoare. Dumnezeu ni s-a arătat în mod lămurit; El a înlăturat „vălul
care învăluie toate popoarele şi perdeaua care acoperă toate neamurile” (Isaia
25, 7). „Întunericul se duce şi lumina cea adevărată începe să răsară” (1 Ioan
2, 8). Pentru aceea spun că El ne cheamă să „umblăm în lumină precum El este în
lumină” (1 Ioan 1, 7). Fariseii pot avea această scuză pentru făţărnicia lor,
şi anume că nu li s-a arătat adevărul deplin. Noi nu avem însă nici măcar
această scuză amărîtă pentru lipsa noastră de sinceritate. Nu avem nici o
posibilitate de a confunda lucrurile: ni s-a făgăduit cu tărie că „învăţătorii
noştri nu se vor mai ascunde, ci ochii noştri îi vor vedea” (Isaia 30, 20); că
„ochii celor care văd nu vor fi închişi”; că fiecare lucru va fi numit după
numele său adevărat; că „celui necinstit nu i se va mai zice că e de neam bun
şi nici celui viclean că e mare la suflet” (Isaia 32, 3-5). Într-un cuvînt,
după cum stă scris, „ochii noştri vor privi pe rege
în toată frumuseţea lui şi o ţară îndepărtată vor vedea” (Isaia 33, 17).
Legămintele noastre, crezurile noastre, rugăciunile noastre, ocupaţiile,
dialogurile, argumentele, învăţătura noastră trebuie aşadar să fie sincere sau,
pentru a întrebuinţa un cuvînt expresiv, trebuie să fie reale. Ceea ce Sf. Pavel spune despre sine şi despre cei împreună
lucrători cu el, anume că ei erau adevăraţi pentru că Hristos este adevărat, se
aplică tuturor creştinilor:
„Căci lauda noastră
aceasta este: mărturia conştiinţei noastre că ne-am purtat în lume, şi mai ales
cu voi, în sfinţenie şi în curăţie dumnezeiască, nu în înţelepciune trupească,
ci în harul lui Dumnezeu. … Oare cele pe care le urmăresc, le urmăresc
trupeşte, pentru ca da-ul meu să fie ‚da’ iar nu-ul ‚nu’ după cum voiesc eu? Ci
după cum adevărat este Dumnezeu, cuvântul nostru către voi nu a fost da şi
nu. Căci Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, … nu a fost da şi nu, ci în El
a fost da. Căci toate făgăduinţele lui Dumnezeu, în El, sînt da; şi prin El,
amin, spre slava lui Dumnezeu prin noi” (2 Corinteni 1, 12-20).
Însă, cu toate că
lucrurile stau aşa, e de prisos s-o mai spunem că nimic nu este mai rar
decît cinstea şi statornicia cugetului; într-atît de rare sînt aceste virtuţi,
încît putem afirma despre cel cu adevărat onest că este deja desăvîrşit. Lipsa
de sinceritate este un rău care a izvorît în Biserică chiar de la începuturile
ei; Anania şi Simon nu erau nişte adversari făţişi ai apostolilor, ci falşi
fraţi. Şi, după cum a prevăzut ce avea să se întîmple, Mîntuitorul nostru este
deosebit de atent în special în fermitatea cu care îi sfătuieşte pe cei care
veneau la El să nu ia credinţa în deşert ori să facă făgăduinţe pe care le-ar
putea încălca cu uşurinţă.
În acest chip, El, „Lumina cea
adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), „Aminul,
martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”
(Apocalipsa 3, 14), i-a spus tînărului dregător, care îl numise cu prea mare
uşurinţă „Bunule Învăţător”: „De ce mă numeşti bun?”, făcîndu-l pe tînăr să-şi
cîntărească vorbele; după care i-a spus dintr-o dată: „Un singur lucru îţi mai
lipseşte” (Marcu 10, 17-21). Cînd cineva i-a declarat că-L va urma oriunde va
merge, El nu i-a răspuns, ci a zis: „Vulpile au viziuni iar păsările au
cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul” (Matei 8, 20). Atunci
cînd Sf. Petru a spus din toată inima, în numele său şi al celorlalţi ucenici:
„La cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”, El a răspuns cu tîlc:
„Oare, nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este
diavol!” (Ioan 6, 68-70), ca şi cum i-ar fi zis: „răspunde pentru tine însuţi”.
Atunci cînd cei doi apostoli au mărturisit dorinţa lor de a se bucura de
aceeaşi răsplată ca şi El, Domnul i-a întrebat dacă pot bea paharul pe care-l
va bea El şi dacă se pot boteza cu botezul Lui (Matei 20, 22). Iar atunci pe
cînd era înconjurat de mari mulţimi, El s-a întors şi a spus că cel care nu-şi
urăşte rudeniile, prietenii şi pe sine nu poate deveni ucenicul Lui (Luca 14,
25-27). După care i-a prevenit pe toţi oamenii să socotească preţul înainte de
a-l urma pe El (Luca 14, 25-28). Aşa arată asprimea milostivă cu care ne alungă
El pentru ca să ne poată reprimi mai adevăraţi. Iar cît despre ce crede Domnul
despre cei care, după ce au venit la El, recad într-o mărturisire găunoasă şi făţarnică,
aflăm din cuvintele pe care le adresează laodicenilor: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi
rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece –
am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3, 15-16).
Întîlnim un caz
sugestiv de asemenea comportament la acel sfînt din vechime care l-a prefigurat
pe Domnul nostru ca nume şi prin slujire. Este vorba despre Iosua, conducătorul
poporului ales în momentul intrării în Canaan. După ce au luat ei în stăpînire
tot acel pămînt pe care Moise şi părinţii lor îl văzuseră de „foarte departe”,
israeliţii i-au spus: „Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul şi să ne
apucăm să slujim la alţi dumnezei, Căci Domnul este Dumnezeul nostru.”
Iosua le-a răspuns: „Nu veţi putea să slujiţi Domnului Dumnezeu, căci El este
Dumnezeu sfânt, Dumnezeu zelos şi nu va răbda nelegiuirile voastre, nici
păcatele voastre” (Iosua 24, 16-19). Nu e vorba că Iosua i-ar fi împiedicat să
se supună lui Dumnezeu, ci le-a cerut să fie cu luare aminte în făgăduinţa lor.
Felul în care le-a răspuns Iosua ne aminteşte de vorbele încă şi mai puternice
ale Sf. Pavel în legătură cu imposibilitatea ridicării după căderea din
credinţă!
Iar ceea ce se spune despre
făgăduinţa uceniciei este valabil fără
îndoială în mod corespunzător pentru toate
făgăduinţele. A te lega printr-o făgăduinţa înseamnă a mînui unelte tăioase,
care ne pot vătăma dacă sîntem neatenţi. Cuvintele au un înţeles, indiferent că
noi avem în vedere acel înţeles sau nu. Şi vom da socoteală pentru ele potrivit
înţelesului lor real atunci cînd cu voia noastră nu le-am respectat înţelesul.
Cel care ia Numele lui Dumnezeu în deşert nu este considerat nevinovat pentru
că a socotit că acest Nume nu înseamnă nimic – omul nu poate născoci un limbaj
bun doar pentru el; iar cei care fac făgăduinţe, indiferent de ce fel, sînt
judecaţi potrivit cuvintelor pe care le rostesc. Deci nu vor fi iertaţi pentru
că ei nu le acordă nici o semnificaţie. „Căci din
cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi
osândit.” (Matei 12, 37).
Această
luare aminte trebuie să fie comunicată în mod special creştinilor din zilele
noastre; fiindcă astăzi trăim mai ales într-un timp al angajamentelor. Îmi veţi
întoarce spusele, amintindu-mi că toate epocile au fost epoci ale
angajamentelor. Chiar aşa au fost, într-un fel sau altul, însă în vremea
noastră aceasta se întîmplă în felul ei caracteristic; fiindcă timpurile
actuale sînt mai cu seamă timpuri ale angajamentului individual. Acum este
vremea cînd există (pe drept sau pe nedrept) o atît de răspîndită judecată
privată, de separare şi diferenţiere, de predicare şi predare, calitatea de
autor este şi ea larg răspîndită, iar toate acestea implică angajament,
responsabilitate şi răsplată individuală într-o măsură care defineşte
caracteristica acestor vremuri. Nu va fi deci ceva deplasat dacă, în legătură
cu tema aceasta, voi discuta cîteva dintre numeroasele moduri în care oamenii,
fie în timpurile noastre, fie în altele, îşi asumă angajamente ireale, sau văd
fără să vadă ori aud fără să audă sau vorbesc fără stăpînire sau fără să
încerce să-şi stăpînească vorbele. Voi încerca să fac acest lucru mai pe larg
luînd în vedere şi chestiunile de detaliu, care nu sînt mai puţin importante
doar pentru că sînt mici.
Bineînţeles că este foarte
obişnuit în toate domeniile, nu doar în cel religios, să se vorbească într-un
mod ireal; de pildă, atunci cînd vorbim despre un subiect cu care minţile
noastre nu sînt familiare. Dacă ar fi să auziţi pe cineva care, fără să aibă
habar de domeniul militar, ar da ordine soldaţilor despre cum trebuie să
acţioneze, sau despre cum trebuie rezolvate hrana şi instalarea lor, sau
marşurile lor, veţi fi siguri că erorile lui vor fi de aşa natură că vor trezi
ridiculizarea şi dispreţul bărbaţilor cu experienţă militară. Dacă un străin ar
veni într-unul din oraşele noastre şi fără ezitare ar oferi proiecte pentru
aprovizionarea pieţelor noastre sau pentru organizarea poliţiei noastre este
atît de sigur că s-ar face singur de rîs, încît pînă şi simpla încercare ar
dovedi o mare lipsă de bun simţ şi modestie. Vom avea sentimentul că nu ne-a
înţeles şi că atunci cînd a vorbit despre noi a întrebuinţat cuvinte fără
înţeles. Dacă un om cu probleme de vedere ar încerca să decidă în chestiuni de
proporţie şi culoare, sau dacă un om fără o ureche ar voi să judece
compoziţiile muzicale, noi vom rămîne cu impresia că ne-a vorbit despre şi în
virtutea principiilor generale, după bunul plac sau prin deducţie şi demonstraţie,
nu dintr-o reală înţelegere a chestiunilor în discuţie. Remarcele sale vor fi
teoretice şi ireale.
Acest mod lipsit de substanţă de
a vorbi se vede la cei care ajung în orice nouă companie constituită de chipuri
străine şi situaţii inedite. Aceste persoane exprimă uneori judecăţi plăcute
asupra oamenilor şi lucrurilor, alteori mai puţin plăcute, – dar oricum ar fi
judecăţile lor, ele par celor care cunosc oamenii şi lucrurile respective
nefiresc de ireale şi de deformate. Acest fel de om are sentimentul veneraţiei
acolo unde nu e cazul; descoperă ofense acolo unde nu există nici măcar
intenţia de a ofensa; descoperă semnificaţii în evenimente lipsite de orice
semnificaţie; îşi imaginează motive, interpretează greşit modurile, se înşală
asupra caracterului şi construieşte generalizări şi combinaţii care nu există
decît în propria lui minte.
De asemenea, indivizii
nefamiliarizaţi cu problemele morale, politice, bisericeşti sau teologice nu
cunosc valoarea relativă a aspectelor specifice acestor domenii ale cunoaşterii.
Astfel de indivizi nu înţeleg diferenţa dintre diferite argumente. Li se par
identice. Aceşti indivizi se uită la ele în felul în care bebeluşii îşi
aţintesc privirea la diversele obiecte din raza privirii lor, într-un mod vag
neînţelegător, ca şi cum nu îşi pot da seama dacă un lucru se află la sute de
mile depărtare de ei sau în imediata lor apropiere, dacă este mare sau mic,
tare sau moale. Tot astfel, indivizii respectivi sînt lipsiţi de orice mijloc
de apreciere, de orice criteriu de măsură – şi cu toate acestea ei emit
judecăţi la întîmplare, spunînd da sau nu în legătură cu întrebări foarte
profunde, după cum îi inspiră fantezia lor de moment sau după cum unele
argumente inteligente şi complicate se întîmplă să le treacă prin cap. Prin urmare,
ei sînt inconsecvenţi: spun una într-o zi, alta în ziua următoare; iar dacă
trebuie să acţioneze, ei acţionează în întuneric. Dacă pot contribui la ceva,
nu acţionează; sau dacă acţionează liber, acţionează dintr-un cu totul alt
motiv, nemărturisit. Aceasta înseamnă să fii ireal.
Iarăşi, nu poate exista un caz
mai limpede de irealitate decît modul în care judecăţile despre probleme
importante obişnuiesc să fie formate de masa comunităţii. În lume apar fără
încetare opinii despre chestiuni asupra cărora autorii lor sînt tot atît de
calificaţi să judece precum sînt orbii calificaţi să decidă în privinţa
culorilor, şi aceasta pentru că ei nu şi-au exersat niciodată mintea în
legătură cu problemele în discuţie. Timpul nostru este unul în care toţi oamenii
sînt obligaţi să aibă o opinie despre toate problemele, politice, sociale şi
religioase, fiindcă ei au într-un fel sau altul o influenţă asupra deciziei;
însă mulţimea este în cea mai mare parte complet lipsită de capacitatea de a
lua parte la ea. Cînd spun asta sînt departe de a subînţelege că aşa trebuie să
stea lucrurile – sînt departe de a nega că există un astfel de lucru precum
bunul simţ sănătos sau (ceea ce este mai bun), simţul religios care îşi face
drum prin aspecte dintre cele mai complicate, sau că acest simţ este de fapt
exercitat în comunitate în mod larg în legătură cu anumite probleme de mare
însemnătate; dar, în acelaşi timp, acest simţ practic este atît de departe de a
exista în raport cu numărul mare a întrebărilor care vin în timpurile noastre
înaintea publicului, încît (după cum toţi cei care au încercat să cîştige
influenţa oamenilor o ştiu bine) opiniile publicului trebuie cumpărate
atrăgîndu-i prejudecăţile şi temerile în favoarea lor; nu prin prezentarea unei
probleme în substanţa ei reală şi adevărată, ci prin colorarea ei cu
îndemînare, sau prin selectarea unui aspect anume care ar putea fi exagerat,
împodobit şi transformat în mijloc de manipulare a sentimentelor populare. Şi
astfel, guvernarea şi arta guvernării devin, tot atît de mult ca şi religia
populară, seci şi amăgitoare.
Aşa se explică de ce vocea
populară este atît de schimbătoare. Un om sau o măsură este idolul oamenilor de
astăzi, altele mîine. Lumea nu s-a putut lepăda niciodată de acceptarea
umbrelor în locul lucrurilor.
Ce se întîlneşte la mase se
întîlneşte de asemenea în moduri diferite şi la indivizi, şi încă la nivel de
detaliu. De pildă, unii oameni sînt decişi să fie vorbitori elocvenţi. Aceştia
întrebuinţează vorbe mari şi imită expresiile altora; şi îşi închipuie că cei
pe care îi imită erau tot atît de lipsiţi de sens ca şi ei; asta cînd nu
reuşesc să creadă că ei înşişi au găsit o semnificaţie potrivită pentru
cuvintele împrumutate.
Un alt gen de irealitate, sau de
afirmare publică a ceea ce se află deasupra noastră, este ilustrată de purtarea
celor care ajung dintr-o dată la putere sau într-o poziţie înaltă. Aceştia
afişează o purtare conformă cu cea despre care îşi închipuie că ar fi cerută de
funcţia primită, dar pentru că sînt depăşiţi de această funcţie purtarea lor
este lipsită de bun simţ. Ei doresc să se poarte cu demnitate şi încetează să
mai fie ei înşişi.
Tot astfel, pentru a lua un caz
diferit, mulţi oameni, atunci cînd se află în preajma unor persoane abătute şi
doresc să-şi manifeste compasiunea, o fac adeseori într-un mod cît se poate de
ireal. Nu socotesc că vina le aparţine numai lor; căci este foarte dificil de
ştiut ce e de făcut cînd, pe de o parte, nu putem simţi întristarea celuilalt
iar, pe de alta, dorim să fim amabili cu cei care suferă. Un ton de mîhnire
pare să fie necesar, însă el nu poate fi autentic în cazul nostru. Dar chiar şi
aici există în mod sigur un mijloc potrivit, dacă ştim să-l găsim, prin care
afectarea să fie evitată iar respectul şi consideraţia să fie oferite.
Tot astfel şi în privinţa
emoţiilor religioase. Oamenii sînt conştienţi de simpla forţă a învăţăturilor
evanghelice şi că trebuie să fie în mod divers afectaţi, şi anume în mod
profund şi intens, în urma contactului cu ele. Învăţăturile despre păcatul
originar şi cel actual, despre dumnezeirea lui Hristos şi despre Răscumpărare,
despre Sfîntul Botez, sînt nişte învăţături atît de vaste încît nimeni nu le
poate înţelege fără a ajunge la nişte sentimente deosebit de complicate şi de
profunde. Raţiunea naturală îi spune omului aceasta, şi anume că dacă crede
efectiv şi în mod sincer în aceste învăţături, el trebuie să aibă aceste
sentimente; iar el se angajează să creadă în aceste învăţături în mod absolut,
şi prin urmare el mărturiseşte şi sentimentele corespunzătoare. Dar în fapt el
poate că nu crede cu adevărat în ele
în mod absolut, fiindcă o asemenea credinţă absolută este opera unui timp
îndelungat. În acest fel, declararea sentimentului anticipează existenţa
lăuntrică reală a sentimentului. Omul devine ireal. Propun să nu pierdem
niciodată din vedere aceste două adevăruri: că trebuie să avem inimile noastre
pătrunse de iubirea lui Hristos şi că ele trebuie să fie pline de lepădarea de
sine. Iar dacă inimile noastre nu sînt în felul acesta, să ştim că nu le putem
face să devină aşa oricît am declara noi că ele sînt astfel.
Din nou, pentru a lua un caz mai
serios din aceeaşi categorie de eroare, unii se roagă nu ca nişte păcătoşi
care-i vorbesc lui Dumnezeu, nu ca Vameşul care-şi loveşte pieptul spunînd
„Doamne, milostiv fii mie păcătosul”, ci în felul în care li se pare lor
potrivit în situaţia vinovăţiei,
într-un mod demn de o astfel de stare. Aceştia sînt plini de ei şi se gîndesc
la ce au de făcut şi, în loc să se apropie în mod efectiv de tronul
milostivirii, ei sînt copleşiţi de gîndul că Dumnezeu e mare, că omul e creaţia
Sa, că Dumnezeu e în cele de sus, omul în cele de jos şi că ei se află angajaţi
într-o slujire înaltă şi solemnă la înălţimea căreia trebuie să se ridice.
O altă formă ceva mai răspîndită
a aceleiaşi erori, însă fără nici o afectare sau efort precis, este modul în
care oamenii vorbesc despre scurtimea şi vanitatea vieţii, certitudinea morţii
şi despre bucuriile cereşti. Ei plescăie multe lucruri convenţionale, pe care
le scot la iveală cu diferite prilejuri pentru folosul altora, sau pentru a-i
consola pe unii, sau ca pe un semn de atenţie potrivit şi cuviincios faţă de
alţii. Astfel, ei vorbesc cu clericii într-un mod vădit serios, făcînd
observaţii adevărate şi judicioase şi care sînt profunde în ele însele, dar
care, în gurile lor, sînt fără sens. Sau îi sfătuiesc pe copii şi pe tineri;
sau poate, trecînd printr-o depresie sau printr-o boală, ei ajung să vorbească
cu un ton religios ca şi cum aceasta le-ar veni în mod spontan. Sau atunci cînd
cad în păcat, ei vorbesc despre om ca despre o făptură slabă, despre făţărnicia
inimii omeneşti, despre mila lui Dumnezeu şi aşa mai departe: toate aceste
cuvinte mari – rai, iad, judecată, milostivire, pocăinţă, lucrări, lumea de
acum, lumea de apoi – nefiind mai mult decît „sunete neînsufleţite, din fluier
sau harpă” (1 Corinteni 14, 7) care le răsună pe buze şi în urechi precum
„cîntecul desfătător al celui cu voce plăcută şi destoinic la instrumente”
(Iezechiel 33, 32), aşa cum sînt regulile de conversaţie sau manierele alese
proprii unei bune educaţii.
Vorbesc aici despre comportamentul lumii în genere, o
lume numită creştină; însă ceea ce am spus se aplică, şi încă în mod necesar,
cazului specific oamenilor binevoitori sau chiar religioşi. Vreau să spun că nu
este de mirare că modul lor de a înţelege religia este ireal de vreme ce nu au
ajuns să cunoască realităţile vieţii omeneşti. Tinerilor care nu au cunoscut
niciodată întristarea sau tulburarea [anxiety], ori sacrificiile cerute de
conştiinţă, le lipseşte acea adîncime şi fermitate de caracter pe care numai
întristarea şi tulburarea şi sacrificiul de sine le pot naşte. Nu fac această
observaţie pentru a semnala o vină, ci pentru a sublinia un fapt simplu, care
poate fi întîlnit adeseori şi care e bine de reţinut. Aceasta este folosirea
legitimă a acestei lumi: cea care ne face să căutăm o altă lume. Ea
funcţionează corect atunci cînd ne face să ne simţim alungaţi, dezgustaţi şi
îmboldiţi într-o altă direcţie. A face experienţa lumii înseamnă a-i descoperi
antidotul. Iar, din perspectiva planului spiritual, noi devenim reali prin
contactul cu lucrurile temporale şi pămînteşti. Cu mult mai mult sînt oamenii
ireali atunci cînd au vreun motiv secret care-i îndeamnă să meargă pe altă cale
decît cea creştină şi cînd angajamentele lor îi împing pe un drum nenatural
doar pentru a sluji în continuare motivului lor secret. Atunci cînd oamenilor
nu le plac concluziile la care duc principiile lor, sau preceptele Scripturii,
nu le lipseşte ingeniozitatea de a anula forţa acestor principii. Ei pot
improviza o teorie oarecare, sau pot dichisi anumite obiecţii cu care să se
apere. O teorie, sau nişte obiecţii care poate că sînt greu de respins, dar pe
care orice minte sănătoasă, dacă nu chiar orice spectator neimplicat, le percepe
a fi nenaturale şi nesincere.
Ce am spus aici despre indivizi
se petrece chiar şi cu Biserici întregi în acele vremuri în care iubirea s-a
sleit, iar credinţa a slăbit. Întregul sistem al Bisericii, disciplina şi
ritualul ei, sînt toate la origine rodul spontan şi nestăvilit al principiului
real al religiei duhovniceşti ce trăieşte în inimile membrilor ei. Biserica
nevăzută a crescut, ajungînd pînă în Biserica văzută, iar riturile şi formele
ei exterioare sînt hrănite şi însufleţite de puterea vie ce sălăşluieşte în ea.
În acest chip, fiecare parte a ei este reală pînă la cel mai nesemnificativ
detaliu. Dar atunci cînd seducţiile lumii şi poftele cărnii au stins această
viaţă dumnezeiască lăuntrică, ce-a mai rămas din această Biserică văzută afară
de o carcasă goală, o imitaţie ridicolă, precum mormintele văruite despre care
vorbeşte Domnul nostru, o amintire a ceea ce a fost, dar nu mai e? Şi chiar
dacă avem încredere că Biserica nu este nicăieri complet părăsită de
Duhul adevărului (cel puţin potrivit providenţei comune a lui Dumnezeu), nu am
putea totuşi să spunem că, pe măsură ce se apropie de acest stadiu de
mortalitate [deadness], harul ritualurilor ei, chiar dacă nu a secat cu totul,
mai curge doar printr-un fir slab şi nesigur?
Şi, în cele din urmă, dacă
această irealitate ar ajunge să cuprindă Biserica însăşi, care în esenţa ei
este o instituţie practică, cu mult mai mult se află ea în filozofiile şi
literatura oamenilor. Literatura este aproape în esenţa ei ireală; fiindcă ea
este expresia gîndirii desprinsă de practică. Se presupune că locuinţa ei ar fi
viaţa tihnită şi retrasă; iar atunci cînd se încumetă să facă mai mult decît să
vorbească ori să scrie, este acuzată că şi-a încălcat limitele. Aceasta
reprezintă ceea ce se consideră a fi adevărata ei demnitate şi onoare, adică
depărtarea ei de situaţia imediată a vieţii; siguranţa ei în faţa curentelor şi
necazurilor vieţii, capacitatea ei de a spune fără să trebuiască să facă.
Despre cineva dedicat literaturii se crede că îşi păstrează demnitatea prin
faptul că nu face nimic; iar atunci cînd se implică în acţiune, este privit ca
unul care şi-a pierdut rangul, de parcă şi-ar fi pîngărit vocaţia prin
entuziasm, devenind politician sau adeptul vreunei cauze. Urmează că oamenii de
litere sînt capabili să spună lucruri puternice împotriva opiniilor epocii lor,
fie ele religioase ori politice, fără să supere pe nimeni; fiindcă nimeni nu
crede că ei chiar vor să spună ceva prin cuvintele lor. Nimeni nu se aşteaptă
ca aceşti oameni să acţioneze în sensul propriilor cuvinte, iar cuvintele în
sine nu au rănit încă pe nimeni.
În felul acesta arată cele mai
obişnuite cazuri de angajamente lipsite de acţiune, sau de vorbire în gol, fără
ca cel care vorbeşte să vadă ori să simtă cu adevărat lucrurile despre care
vorbeşte. În încercarea mea de ilustrare a acestor cazuri, rog să se ţină seama
că nu vreau să spun că asemenea declaraţii, precum cele descrise, sînt
întotdeauna vinovate şi greşite; de fapt, eu am sugerat în permanenţă
contrariul. Cel mai adesea, ele reprezintă un lucru nefericit. Ne ia mult timp
să ajungem să simţim şi să înţelegem lucrurile aşa cum sînt ele în realitate;
învăţăm cum să facem aceasta doar treptat. Mărturisirea care precede naşterea
sentimentelor noastre este o greşeală doar atunci cînd am putea să o împiedicăm
– adică atunci cînd fie vorbim cînd nu ar trebuie să vorbim, fie cînd nu simţim
atunci cînd am fi putut simţi. Inimile împietrite, vorbitorii nechibzuiţi şi
pripiţi, aceştia sînt cei a căror irealitate, cum am numit-o, este un păcat;
este păcatul fiecăruia dintre noi în măsura în care inimile noastre sînt reci,
sau limbile noastre nestăpînite.
Dar simplul fapt că vorbim mai
mult decît simţim nu este în mod necesar păcătos. Sf. Petru nu a pătruns
înţelesul deplin al mărturisirii sale „Tu eşti Hristosul”, şi cu toate acestea
a fost binecuvîntat. Sf. Iacob şi Sf. Ioan au spus „Putem” (Matei 20, 22), fără
să aibă o înţelegere clară a celor spuse, şi cu toate acestea nu li s-a
considerat păcat. Ba chiar promitem lucruri mai mari decît putem săvîrşi şi
aşteptăm ca Dumnezeu să ne întărească să le putem realiza. Promisiunea noastră
implică rugăciunea pentru lumină şi tărie. În acest chip, cu toţii spunem
Crezul, dar cine îl pătrunde pe deplin? Tot ce putem nădăjdui este că sîntem în
curs de a-l înţelege; şi că îl înţelegem în parte; şi că dorim, ne rugăm şi ne
străduim să-l înţelegem tot mai bine. Crezul nostru devine un fel de rugăciune.
Oamenii se fac vinovaţi de irealitate prin modul lor de a vorbi, însă nu atunci
cînd spun mai mult decît simt, ci atunci cînd spun lucruri diferite de ceea ce
simt. Un om nemilostiv care laudă milostenia, sau un laş care stabileşte reguli
pentru curaj, sînt ireali. Dar nu este ireal pentru cel mic să vorbească despre
cel mare, pentru mărinimos să discute despre generozitate, pentru cel generos
să laude pe cel nobil, pentru ascet să folosească limbajul celui cumpătat, sau
pentru duhovnic să îndemne la martiriu.
Ce am avut de zis se rezumă la
asta: fii onest, şi atunci vei putea vorbi despre creştinism unde, cînd şi cum
va trebui; urmăreşte lucrurile reale, iar cuvintele tale vor fi bune fără să
vrei. Există zece mii de feluri de a ne uita la lumea aceasta, dar numai unul
singur e cel drept. Omul plăcerilor are calea sa, omul profiturilor pe a lui,
iar omul intelectului pe a sa. Săraci şi bogaţi, stăpînitori şi stăpîniţi,
oameni mulţumiţi şi oameni nemulţumiţi, învăţaţi şi simpli, fiecare are modul
său de a se uita la lucrurile dinaintea sa, şi fiecare are un mod greşit. Un
singur fel de a vedea lumea este bun: este felul în care o vede Dumnezeu. Să
urmărim să privim lumea în felul lui Dumnezeu. Să căutăm să vedem lucrurile în
felul în care le vede Dumnezeu. Să căutăm să ne formăm judecăţile despre
persoane, evenimente, funcţii, averi, schimbări, obiecte aşa cum şi le formează
Dumnezeu. Să urmărim să-l „vedem pe Rege în toată frumuseţea Lui”. Toate
lucrurile pe care le vedem nu sînt decît umbre şi înşelătorii cîtă vreme nu
pătrundem în ceea ce ele înseamnă în realitate.
Nu este lesne să învăţăm noua
limbă pe care ne-a adus-o Hristos. El ne-a tîlcuit toate lucrurile într-un mod
nou; ne-a adus o religie care aruncă o lumină nouă asupra a tot ce se întîmplă.
Încercaţi să învăţaţi această limbă. N-o învăţaţi pe de rost şi nici să nu o
vorbiţi ca pe o limbă oarecare. Încercaţi să înţelegeţi ce spuneţi. Timpul e
scurt, veşnicia e lungă; Dumnezeu e mare, omul e slab, se află între cer şi
iad; Hristos este Mîntuitorul omului; Hristos a pătimit pentru om. Duhul Sfînt
îl sfinţeşte pe om, pocăinţa îl curăţeşte, credinţa îndreaptă, lucrările
mîntuie. Acestea sînt adevăruri solemne, care de fapt nici nu trebuie spuse în
afara rugăciunilor şi a predării învăţăturii, ci trebuie aşezate în inimă.
Faptul că un lucru e adevărat nu înseamnă că trebuie spus, ci că trebuie făcut;
că trebuie pus în lucrare; că trebuie să-l facem al nostru în chip lăuntric.
Haideţi să lăsăm vorbăria
deoparte, indiferent de felul ei; indiferent că este simplă pălăvrăgeală,
critică, conversaţie despre învăţăturile Evangheliei, afectare filozofică sau
exerciţiu de elocvenţă. Să ne ferim de uşurătate, de dorinţa de a plăcea, de
dorinţa de a se vorbi despre noi, de dorinţa de a ieşi în evidenţă, de dorinţa
de a părea originali. Să căutăm să vrem ceea ce spunem şi să spunem ceea ce
vrem; să căutăm să ştim cînd înţelegem un adevăr şi cînd nu-l înţelegem. Cînd
nu-l înţelegem, să-l primim prin credinţă şi să mărturisim că l-am primit
astfel. Să primim adevărul cu veneraţie şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne
dăruiască o voinţă dreaptă, lumină dumnezeiască şi tărie duhovnicească pentru
ca acesta să poată rodi în noi.
(Traducere de Gheorghe Fedorovici)
NOTE:
[1] Observaţie făcută şi de dl. Paul
Curcă în eseul “Credinţa mecanică” (http://www.razbointrucuvant.ro/2009/12/05/credinta-mecanica-sau-viata-crestina-ca-simulacru-de-paul-curca/).
[2] Aici merită spus că partizanii lui Băsescu au
cel puţin un lucru în comun cu candidatul lor: faptul că sînt altceva decît
par; şi pentru că sînt altceva decît par, încearcă să-i facă şi pe alţii să
pară altceva decît sînt, „traducîndu-le” ideile fără nici un scrupul.
[3] După criteriile acestor creştini ortodocşi,
Hristos ar trebui să fie cel mai mare ipocrit, resentimentar şi mizantrop al
tuturor timpurilor; nu a spus El că cine nu-şi urăşte rudeniile, prietenii şi
pe sine, nu poate fi ucenicul Său? Iar dacă nu au dreptate, înseamnă că ei iau
în deşert numele lui Dumnezeu de fiecare dată cînd vorbesc despre iubire.
Fiindcă Dumnezeu este iubire pentru că este Adevăr.
[4] John Henry Newman, Parochial and
Plain Sermons, Volume 5, Longmans, Green and Co., 1905, Sermon 3: „Unreal Words”. Predică din Postul Naşterii
Domnului (http://www.newmanreader.org/works/parochial/volume5/sermon3.html). Am redat pasajele
biblice în acord cu textul englezesc citat de autor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu