Este greu să ai speranță. E tot mai greu pe măsură ce îmbătrînești,
căci speranța nu trebuie să depindă de cît de bine te simți
și te mai apasă și visul singurătății în crucea nopții.
De asemenea, ai renunțat la credința în realitatea prezentă
a viitorului, care cu siguranță ne va surprinde,
iar speranța este mai grea cînd nu poate veni prin prezicere
mai mult decît prin dorință. Dar te frămînți prea mult, oprește-te.
Tinerii le cer bătrînilor să spere. Ce le vei spune?
Spune-le măcar ce-ți spui ție însuți.
Întrucît nu ne-am rînduit viața în așa fel încît să se potrivească
cu locurile noastre, pădurile sunt distruse, cîmpurile erodate,
pîraiele poluate, munții nivelați. Speranța
aparține așadar locului tău prin cunoașterea lui
ca ceea ce nici un alt loc nu este, și prin
acea grijă pentru el cum nu ai față de nici un alt loc, acest
loc căruia îi aparții, deși nu este al tău,
căci a fost de la început și va fi pînă la sfîrșit.
Să aparții locului tău prin cunoașterea celorlalți care sunt
vecinii tăi din acest loc: bătrînul, bolnav și sărac,
care vine ca un stîrc să pescuiască în pîrîu,
şi peştele din pîrîu, şi stîrcul care asemenea omului
pescuiește peștii din pîrîu, precum și păsările care cîntă
în copaci în tăcerea pescarului
și stîrcul și copacii care protejează pămîntul
pe care ei se sprijină, așa cum și noi trebuie să-l protejăm, altfel murim.
Această cunoaștere nu poate fi luată de la tine prin putere
sau prin avere. Îți va acoperi urechile la glasul celor puternici
cînd îți vor cere socoteală pentru credința ta și la glasul celor bogați
cînd îți vor cere socoteală pentru pămîntul și munca ta.
Răspunde prin cunoașterea celorlalți care sunt aici
și prin felul tău de a fi aici împreună cu ei. Prin această cunoaștere
arată rostul pe care trebui să-l arăți. Rămîi prin ea
în demnitatea simțului realității, orice ar putea urma.
Vorbește cu semenii tăi așa cum locul tău
te-a învățat să vorbești, așa cum locul tău ți-a vorbit.
Vorbește dialectul locului așa cum îl vorbeau vechii tăi compatrioți
înainte de a auzi vocea dintr-un radio. Spune
deschis în public ceea ce nu poate fi predat sau învățat în public.
Ascultă în intimitate, ascultă în tăcere vocile care se ridică
din paginile cărților și din propria ta inimă.
Stai liniştit şi ascultă vocile care aparțin
malurilor pîrîului şi copacilor şi cîmpurilor deschise.
Există cîntece și vorbe care aparțin acestui loc,
prin care locul vorbește pentru sine și nu pentru un altul.
Găsește-ți așadar speranța pe pămîntul de sub picioarele tale.
Speranța ta despre Rai, las-o să se odihnească pe pămîntul
de sub picioare. Fie să o lumineze lumina care cade
liber asupra ei după întunericul nopților
și după întunericul ignoranței și nebuniei noastre.
Să fie luminată de asemenea și de lumina din tine,
care este lumina imaginației. Prin ea vezi
asemănarea oamenilor din alte locuri cu tine, cel
aflat în locul tău. Lumina din tine iluminează invariabil nevoia de grijă
față de alți oameni, față de alte creaturi aflate în alte locuri
așa cum le-ai cere să se-ngrijească de locul tău și de tine.
Nici un loc nu este în ultimă instanță mai bun decît lumea. Lumea
nu este mai bună decît locurile sale. Locurile lumii în definitiv
nu sunt mai bune decît oamenii locurilor în timp ce aceștia
dăinuie în ele. Cînd oamenii prefac
în întuneric lumina din ei, lumea se întunecă.
Wendell Berry, „VI/2007”, poem din ciclul de „poeme de sabat” inclus în volumul Leavings (Counterpoint, 2010) și, ulterior, în antologia This Day: New & Collected Sabbath Poems (Counterpoint, 2013). Textul original mai jos, preluat de la adresa https://m.dailygood.org/story/2832/this-place-that-you-belong-to-wendell-berry/. Traducere de Gheorghe Fedorovici. Titlul românesc al poemul este dat de mine (G. F.) în vederea accentuării relației dintre loc și speranță subliniată deja de Berry în acest poem.
Wendell Berry: This Place That You Belong To
It
is hard to have hope. It is harder as you grow old,
for hope must not depend on feeling good
and there is the dream of loneliness at absolute midnight.
You also have withdrawn belief in the present reality
of the future, which surely will surprise us,
and hope is harder when it cannot come by prediction
any more than by wishing. But stop dithering.
The young ask the old to hope. What will you tell them?
Tell them at least what you say to yourself.
Because
we have not made our lives to fit
our places, the forests are ruined, the fields eroded,
the streams polluted, the mountains overturned. Hope
then to belong to your place by your own knowledge
of what it is that no other place is, and by
your caring for it as you care for no other place, this
place that you belong to though it is not yours,
for it was from the beginning and will be to the end.
Belong
to your place by knowledge of the others who are
your neighbors in it: the old man, sick and poor,
who comes like a heron to fish in the creek,
and the fish in the creek, and the heron who manlike
fishes for the fish in the creek, and the birds who sing
in the trees in the silence of the fisherman
and the heron, and the trees that keep the land
they stand upon as we too must keep it, or die.
This
knowledge cannot be taken from you by power
or by wealth. It will stop your ears to the powerful
when they ask for your faith, and to the wealthy
when they ask for your land and your work.
Answer with knowledge of the others who are here
and how to be here with them. By this knowledge
make the sense you need to make. By it stand
in the dignity of good sense, whatever may follow.
Speak
to your fellow humans as your place
has taught you to speak, as it has spoken to you.
Speak its dialect as your old compatriots spoke it
before they had heard a radio. Speak
publicly what cannot be taught or learned in public.
Listen
privately, silently to the voices that rise up
from the pages of books and from your own heart.
Be still and listen to the voices that belong
to the streambanks and the trees and the open fields.
There are songs and sayings that belong to this place,
by which it speaks for itself and no other.
Found
your hope, then, on the ground under your feet.
Your hope of Heaven, let it rest on the ground
underfoot. Be it lighted by the light that falls
freely upon it after the darkness of the nights
and the darkness of our ignorance and madness.
Let it be lighted also by the light that is within you,
which is the light of imagination. By it you see
the likeness of people in other places to yourself
in your place. It lights invariably the need for care
toward other people, other creatures, in other places
as you would ask them for care toward your place and you.
No place
at last is better than the world. The world
is no better than its places. Its places at last
are no better than their people while their people
continue in them. When the people make
dark the light within them, the world darkens.
(https://m.dailygood.org/story/2832/this-place-that-you-belong-to-wendell-berry/)