Înțeleg de ce liderii ortodocși fac tot ce li se cere, însă nu înțeleg de ce nu acordă atenție și unor lucruri esențiale de care depinde și propria lor bunăstare. BOR este dedicată educației civice, educației ecologiste, susține digitalizarea educației, se verifică tot timpul în oglindă ca nu cumva vrăjmașul să nu-i fi prins iar pe spate un bilet pe care scrie „Evul mediu!”, promovează dezvoltarea personală și stima de sine ca principii ortodoxe, crede în știință și nădăjduiește în biruința binelui euroatlantist asupra euroscepticilor.
Criza vocației monahale este doar unul dintre aspectele vitale care nu sunt discutate în BOR pentru ca cumva să afle „dușmanii”. Această criză este cu atît mai ușor de ascuns cu cît există o evidentă vitalitate a vocației pastorale. Mă refer la fluxul constant de preoți prezenți în bisericile ortodoxe din România, însă acesta este un fenomen înșelător: rezerva constantă de candidați la preoție este asigurată de la un an la altul de familiile preoților, care le lasă progeniturilor de sex masculin o parohie care merge, în timp ce fetele de preoți se pot baza oricînd pe o căsătorie cu băieții preoților din parohiile vecine atunci cînd iubitul fotbalist s-a dovedit neserios pînă la urmă.
În mănăstire lucrurile nu merg însă așa. Și nu în primul rînd pentru că
monahii și măicuțele nu au la dispoziție pepiniera unei familii proprii din
care ar putea oricînd să planteze un nou lăstar în pămîntul mănăstirii, ci
pentru că o mare parte dintre aceștia nu a intrat în monahism în virtutea unei
vocații, ci fie sub elanul unui entuziasm de moment, fie din interesul pentru
siguranță socială sau chiar pentru o carieră bisericească. Și mă tem că cei care s-au
bucurat și de beneficii mai exotice precum abuzul în forme diverse față de persoane
din mănăstire sau din lume poate că nu sunt chiar atît de puțini pe cît am vrea
să o credem. Prin urmare, în mediul monahal ortodox de astăzi problema nu este că monahii și monahiile nu au cui să transmită ceea ce ar avea de transmis, ci că nu au nimic de transmis și din acest motiv s-a stins interesul real pentru intrarea în monahism.
În trecut, posibilitatea aprinderii unei chemări în sufletul creștinilor
era sporită de pelerinajele reale făcute de credincioși în grupuri mici la
mănăstiri, unde aveau posibilitatea de a petrece o zi sau două, cel mult trei
în ritmul vieții monahale și în prezența unor duhovnici îmbunătățiți, dar și de vizitele monahilor prin parohiile din sate și orașe. Astăzi,
pelerinajele organizate de parohii și agențiile BOR sunt o caricatură jalnică a
ceea ce ar trebui să fie un pelerinaj, iar șansa șansele credincioșilor de a participa
la viața mănăstirii sunt zero, presupunînd desigur că mai există viață ortodoxă în mănăstirile noastre.
Ironia este că în perioada ateismului comunist aveai mai multe șanse să dai peste un monah sau o măicuță pe stradă sau într-un mijloc de transport în comun decît în timpurile de acum. Astăzi se deplasează toți cu autoturismul mănăstirii și, dacă au nevoie de ceva, fac o comandă on line. Este mai greu să ai o epifanie în condițiile astea, cînd singurii monahi pe care-i vezi sunt cei care apar la știrile de la televizor.
Peste tot în Europa, vechile mănăstiri sunt de două feluri: cele abandonate și cele transformate în hoteluri. Singurul ordin catolic care prosperă este Ordinul Oratorian (https://catholicherald.co.uk/the-rise-and-rise-of-the-oratorians/), dar acesta nu este monastic! Ordinul Oratorian este format din preoți de mir și călugări în lume care trăiesc împreună în comunități proprii în ascultare directă de papă, fără a fi legați prin voturi monahale (https://en.wikipedia.org/wiki/Oratory_of_Saint_Philip_Neri). Într-o lume care se bucură de libertate în fiecare zi, oratorienii oferă o spiritualitate cotidiană față de care lumea seculară pare să fie cu atît mai interesată cu cît a obosit să tot caute acea viață despre care i s-a tot spus că se află în altă parte. Însă e de așteptat ca interesul în creștere pentru cele trei puncte esențiale ale programului oratorian (rugăciune, predicare, sacramente) să trezească vocații și pentru monahismul catolic propriu-zis.
Și în ortodoxia românească diverși maeștri spirituali susținuți de ierarhia ortodoxă ne tot spun de peste 30 de ani că viața se află în altă parte, fără ca cineva să-i întrebe: „în care parte, domnule?” Scopul lor a fost ca nimeni să nu o caute aici, în ceea ce noi aveam și încă mai avem. Cel puțin pînă cînd mănăstirile noastre nu vor fi transformate în hoteluri sau, mai rău, în centre de dezvoltare personală. Cele trei puncte ale monahismului actual din România (mentalitate deschisă, ecumenism, diversitate) sunt cu siguranță din altă parte.