Urmează ceva după sfîrșit? Este sfîrșitul începutul sfîrșirii? Încep lucrurile acolo unde sfîrșesc? Începe viața odată cu moartea? Poate sfîrși ceea ce începe? Are moartea un început sau mai degrabă moartea apare prin pierderea începutului? Ne putem lepăda de început? Ne putem lepăda de sfîrșit? Ce este începutul? Ce este sfîrșitul? Ce începe cînd ceva începe, ce sfîrșește cînd ceva sfîrșește? Sfîrșește doar ceea ce nu poate începe? Dar atunci cum ar fi putut să apară ceva care nu poate începe? Există și lucruri care doar apar, fără a începe cu adevărat? Ne putem întoarce la început sau rămînem în permanență în început? Începutul este în urma sau înaintea noastră?
A începe înseamnă a ajunge. A ajunge unde? Nu se poate ajunge decît înăuntru. Nu cred că am putea ajunge undeva dacă am fi deja acolo, cum se consideră în religiile orientale și nici nu cred că ar avea vreun sens să ne propunem să ajungem înăuntru dacă tot vom ajunge acolo prin har sau prin suferință. Focul purificator din poemul lui T. S. Eliot, „Little Gidding” aduce începutul lucrurilor prin sfîrșitul lor, însă comunitatea anglicană din localitatea englezească cu acest nume a reapărut în urma hotărîrii lui Nicholas Ferrar și a familiei sale de a reface proprietatea și biserica dintr-un sat aproape pustiu.
A fi acasă nu înseamnă neapărat a fi în casă. Fără un înăuntru nu poți fi niciodată acasă, ci doar în casă. Omul care trăiește pe dinafară nu este niciodată acasă. A locui înseamnă a locui înăuntru și doar persoana are un înăuntru (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/05/toti-sunt-in-casa-dar-nimeni-nu-i-acasa.html). De aceea, persoana aduce un înăuntru și în lucrarea ei. Casele construite într-o ordine personală au ele însele un înăuntru al lor care ocrotește înăuntrul omului, în timp ce locuințele omului din afară sunt lipsite de dimensiunea lăuntrică.
Locuirea se învață înăuntru, iar adevărata educație urmărește învățarea pe dinăuntru (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/08/metode-de-invatare.html). Omul educat este opusul omului de lume așa cum omul dinăuntru este opusul omului din afară.
Comunitatea este comunitate de persoane. Aceasta înseamnă că orice comunitate este o comunitate de comunități. De aceea nu există comunitate în absența familiei. Familia este locul unde se deprinde învățarea pe dinăuntru.
Comunitatea este legată de lucrurile pe care le avem în comun, ne amintește Wendell Berry, (https://orionmagazine.org/article/caretaking/). Aceasta înseamnă că nu există o comunitate globală și cu atît mai puțin o comunitate virtuală. Putem vorbi desigur despre comunitatea oamenilor de știință cu aceeași îndreptățire cu care putem vorbi despre comunitatea orbilor. Însă în sensul ei propriu, comunitatea este dată atît de apartenență, cît și de participare, deci de conștiința unei lumi comune, a unui loc concret determinat prin grija față de el și prin condițiile locuirii pe care le oferă. Atît apartenența, cît și participarea sunt personale și se raportează la celelalte persoane cu care împărtășim o cunoaștere interioară a unui loc comun.
Comunitatea se deosebește de alte forme de asociere prin faptul că este formată din oameni care-și încredințează lucrurile cele mai prețioase. La limită, nu există comunitate decît între persoane. Chiar și atunci cînd este singură, persoana este deja o comunitate prin comuniunea ei cu Dumnezeu și creația.
Înăuntrul omului nu este sufletul. Sufletul stă împrăștiat și uitat în omul din afară. Toți oamenii au suflet, dar nu toți oamenii au înăuntru. Pentru ca oamenii să se poată aduna într-o comunitate, trebuie ca sufletul omului să se poată aduna mai întîi. Pentru ca sufletul omului să se poată aduna, el trebuie să aibă un loc unde să se adune. Locul unde sufletul se adună este înăuntru. Aceasta înseamnă că nu pot forma o comunitate decît acei oameni care ajung acasă adunîndu-se înăuntru. Într-o lume care și-a pierdut înăuntrul, această adunare pare o retragere din lume, cu toate că omul dinăuntru nu face decît să ocrotească înăuntrul lumii.