În creștinism, omul se mulțumea cu puțin din simplul motiv că avea totul. Omul
căzut a pierdut conștiința totului și de aceea confundă totul cu toate. Își închipuie că se bucură de tot
posedîndu-le pe toate, încercînd să le asimileze în ființa lui, ratînd
astfel totul, întregul. El știe că „toate” se pot termina și de aceea se
grăbește să-și facă rezerve și să profite cît mai mult de cît mai multe. „Totul” ține de început; „toate” de sfîrșit. De fapt, tocmai separarea „toatelor” de „tot” aduce sfîrșitul acestora.
Criza actuală este produsă și de monopolul aplicat de această gîndire resurselor naturale (apa, solul fertil, pădurile, combustibilii fosili), prin care accesul populației la resurse este tot mai limitat pe măsură ce acestea se termină. Ceea ce i se oferă populației în schimb este nelimitarea vieții virtuale, cu resurse virtuale inepuizabile. Se va mulțumi lăcomia reală a omului cu toate lucrurile virtuale? În ciuda căderii sale, se poate mulțumi omul cu un nimic care pare să fie totul? Da, în măsura în care acceptă mai întîi să fie transformat el însuși într-un nimic real ascuns într-un întreg virtual. În felul acesta, promisiunea șarpelui se împlinește: nimicul nu poate muri.