De cînd am observat-o prima dată, cu vreo cincisprezece-douăzeci de ani în urmă, mi s-a părut nepotrivită veselia, zîmbăreala permanentă a clerului ortodox actual, de parcă ar fi lucrat cu toții – preoți, ierarhi, teologi – în publicitate sau în vînzări înainte de a-și descoperi adevărata lor chemare de pescari de oameni. Evident, nu mă refer aici la manifestarea acelei bucurii lăuntrice care măsoară așezarea duhovnicească a fiecărui creștin, ci la efortul de a simula această bucurie printr-o atenție binevoitoare și încurajatoare care nu face decît să trădeze mulțumirea de sine și conștiința propriei superiorități. Comparați atitudinea și expresia preoților și teologilor din trecutul recent (Galeriu, Stăniloae etc) cu cele ale urmașilor lor de astăzi și veți înțelege poate mai bine ce vreau să spun.
Explicația nu ține în primul rînd de preocuparea noilor generații de clerici ortodocși de a vinde un produs (credința) care a încetat să mai fie de strictă necesitate. Zîmbetul ar fi avut atunci justificarea lui profesională. De asemenea, nu cred că această expresie surîzătoare și prietenoasă poate fi explicată doar prin noul protocol al prezenței într-un spațiu public tot mai mediatizat. Impresia mea este că această schimbare de atitudine poate fi explicată cu adevărat mai ales prin apariția unei noi ortodoxii. Mai precis, noua atitudine a clerului ortodox ar trebui să ne ajute să recunoaștem apariția unei ortodoxii terapeutice, care reprezintă o ramură mai exotică, și tocmai de aceea mai atrăgătoare, a deismului terapeutic moralist care a înlocuit creștinismul în Vest (apariția acestui deism terapeutic a fost semnalată de sociologul Christian Smith în 2005 în Soul Searching: The Religious and Spiritual Lives of American Teenagers. Fenomenul a fost comentat de Rod Dreher în două dintre cărțile sale, fără însă ca scriitorul american să ia în considerare posibilitatea ca această nouă religie să afecteze creștinismul ortodox; am discutat această posibilitate la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/05/rod-dreher-si-disidenta-ortodoxiei.html și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/03/ortodoxia-sinucigasa.html).
Se poate obiecta: bine, dar creștinismul nu este prin natura lui terapeutic? Răspunsul este negativ. Creștinismul este prin natura lui restaurator. Nu vindecă, ci învie. Vindecarea însăși este în creștinism mai ales un semn, o anticipare a învierii, nu o manifestare de empatie sau de compătimire, cum se-ntîmplă în religiile orientale. Dumnezeu nu ne ridică din boală, din păcat, din moarte ca să murim, să păcătuim ori să ne îmbolnăvim doi pași mai încolo. Ne ridică pentru a ne înălța și în virtutea acestei înălțări ne ridică, ne învie deja în mod tainic prin Botez.
Figurile senine și luminoase ale părinților din trecut aveau trăsături ascetice, mai puțin zîmbitoare și mai degrabă serioase și contemplative pentru că trăiau într-o ortodoxie din care dimensiunea războiului nevăzut nu fusese eliminată. De fapt, conștientizarea războiului duhovnicesc era centrală în vechea ortodoxie pentru că este centrală în creștinism. În ortodoxie, creștinul nu-și ia crucea pentru a se identifica cu suferința lui Hristos Cel Răstignit, ci mai ales pentru a participa la lupta care se duce pentru sufletele oamenilor începînd cu propriul lui suflet. Crucea este o flamură militară, iar Biserica este și o navă de război. Apartenența creștinului la Trupul Bisericii îi oferă în același timp și un loc în oastea cerească – direct în linia întîi, din simplul motiv că nu există o alta. Această recunoaștere a caracterului războinic al vieții duhovnicești nu trebuie să ne facă ursuzi sau agresivi. Trebuie să ne facă atenți la atacurile vrăjmașului mai ales atunci cînd ne zîmbește.
Toate aceste elemente marțiale proprii identității creștine dispar însă în ortodoxia terapeutică. Pentru noua ortodoxie, creștinul este o ființă traumatizată, stresată, speriată, care trebuie mîngîiată, bine dispusă, făcută să se gîndească la lucruri care-i aduc și îi păstrează optimismul. Nu trebuie decît să zîmbim pentru ca tot răul să dispară. În plus, zîmbetul este și unificator: clericii ortodocși l-au deprins de la cei catolici și protestanți, care-l exersează de mai multe decenii.
Nimic nu-i poate rezista zîmbărelii noii ortodoxii: nici măcar porțile iadului nu o pot birui. Din simplul motiv că iadul este în mod esențial terapeutic: în definitiv, este destul să mîncăm roade din pomul din mijlocul raiului ca să ne facem bine și să nu murim.