Ceea ce lumea ortodoxă din România nu vrea să înțeleagă, este că noua spiritualitate anticreștină nu urmărește să desființeze creștinismul, ci să-l transforme. Eforturile mele de a semnala această tendință au trecut neobservate, așa că mi-a devenit limpede, după aproape douăzeci de ani, că ortodocșii români nu sunt dispuși să renunțe la soluția lor magică, concentrată în îndemnul: Cu Dumnezeu înainte! (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/03/cu-dumnezeu-inainte.html) Este evident că această încăpățînare este decisă să meargă pînă la capăt, adică pînă la sinuciderea spirituală. Nu cred că mai este prea mult pînă acolo. Așa că singurul lucru care le rămîne de făcut celor care văd această îndreptare în masă spre abis este asigurarea unui adăpost și a unor rezerve de hrană pentru eventualii supraviețuitori.
Am văzut ce s-a întîmplat în Vest, așa că știm ce va urma în curînd și în România: noua spiritualitate nu demolează bisericile, ci le împodobește în culorile curcubeului. Am avut la dispoziție peste 30 de ani pentru a vedea, a înțelege și a ne împotrivi acestui curent. Dar ortodocșii români au continuat să se lase purtați de el, crezînd că e destul să spună formula magică pentru a ajunge unde trebuie. Și cu toate că văd cu toții că nu au făcut nimic altceva decît să se îndepărteze de Dumnezeu, ei par să creadă că lucrurile se rezolvă cu mai mult post și rugăciune. Uităm că și fariseii posteau și se rugau, dar asta nu i-a împiedicat să-l confunde pe Domnul cu un demonizat. Cu această confuzie s-a încheiat istoria poporului lui Israel, închis de-atunci într-o paranteză a istoriei mîntuirii sale pînă la a Doua Venire a Domnului. Cu o confuzie opusă e pe cale să se-ncheie și istoria mîntuirii Noului Israel, care cu tot postul și rugăciunea lui, este tot mai pregătit să confunde pe satana însuși cu Domnul, confuzie care va încheia istoria de-a binelea.
Ar fi desigur de preferat să ne trezim din confuzii ceva mai devreme, însă lucrul acesta este puțin probabil să se-ntîmple cîtă vreme ne întreținem singuri confuziile (create dilematic de cei mai educați dintre noi), iar clerul ortodox ni le binecuvîntează, așa cum a binecuvîntat din 1990 încoace ortodoxia miresmei adulmecată de Patapievici dinspre bundița lui Cleopa sau parabolele scoase de Pleșu (https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei) din tezaurul perenialist destul de cuprinzător pentru a-l include și pe Hristos. Dacă ar fi fost ceva mai mult de o mireasmă, ortodoxia românească nu s-ar fi lăsat redefinită cu atîta ușurință de o elită umanistă, gnostică sau liberală – după facultăți! – și de fiecare dată ortodoxă, după cum nu l-ar lăsa doar pe Remus Cernea să aprecieze relația lui Dumnezeu cu Biblia (https://www.elefant.ro/dumnezeu-nu-este-o-carte_25dab4a6-a1db-49cf-a456-ba6b4750ca85).
După cum observa Rod Dreher într-un articol publicat cu șapte ani în urmă (iar între timp starea creștinismului a devenit încă și mai critică),
„Este adevărat, sectoarele mai viguroase și mai implicate ale creștinismului american – evanghelicii și romano-catolicii ortodocși – au produs mai mulți alegători republicani, cel puțin pentru o vreme, dar asta nu este totuna cu a te împotrivi revoluției culturale strigînd: «Pînă aici!» De fapt, în măsura în care acei alegători creștini le-au permis ideilor republicane despre libertate și primatul individului să le influențeze gîndirea în privința relației dintre Hristos și cultură, ei au făcut parte din problemă.
Cercetările lui Smith dezvăluie că instituțiile noastre creștine – biserici, școli, facultăți – au contribuit la moartea culturii creștine în țara noastră. Totuși, nu sunt de acord să transferăm vina atît de ușor numai către instituții. Prea mulți clerici și educatori creștini, atît din cadrul bisericilor, precum și din cel al instituțiilor bisericești, mi-au descris împotrivirea cu care se confruntă din partea părinților atunci cînd încearcă să predea copiilor o formă de credință mai viguroasă, mai substanțială din punct de vedere teologic.
Dacă prin «creștinism» ne referim la cadrul filozofic și cultural care stabilește termenii largi de implicare în viața publică americană, creștinismul a murit și noi, creștinii, suntem cei care l-am ucis. I-am permis culturii să ne catehizeze copiii și am produs o religie odihnitoare, potrivită pentru nimic altceva decît pentru a sluji ordinii individualiste liberale.
[…] În conformitate cu principiile deismului terapeutic moralist, care subliniază fericirea și bunăstarea personală, nu există niciun motiv pentru care creștinismul ar trebui să se opună căsătoriei între persoane de același sex. Summum bonum al religiei noastre civile americane este maximizarea oportunităților indivizilor de a-și exprima și de a-și satisface dorințele – o credință căreia creștinismul ortodox se opune prin natura lui, dar pe care deismul terapeutic moralist creștin o îmbrățișează și o creștinează. După cum a declarat Smith publicului de la Princeton Theological Seminary, problema nu ține în primul rînd de faptul că în Statele Unite creștinismul este secularizat. Problema este una mult mai subtilă și ține ori de un curent care degradează creștinismul, aducîndu-l într-o versiune jalnică, degenerată, a lui însuși, fie, mai degrabă, creștinismul ajunge să fie colonizat spiritual și înlocuit activ de o credință religioasă cu totul diferită.” (Rod Dreher, „Christian and Countercultural”, First Things, februarie 2015, https://www.firstthings.com/article/2015/02/christian-and-countercultural).
Din cîte am putut vedea, aceste observații fundamentale făcute de Dreher în diverse ocazii și în special în cele două cărți traduse în românește nu au fost abordate cu ocazia interviurilor și lansărilor de carte realizate anul trecut la București. Ortodocșii români nu vor să-și tulbure deismul terapeutic moralist pe care-l confundă cu ortodoxia autentică. Ei nu vor decît să meargă cu Dumnezeu înainte și par să fie încîntați de faptul că, de data aceasta, diavolul nu are nimic împotrivă.
