Când mă gândesc la neamul omenesc, mi-l imaginez nu sub forma unui arbore genealogic cu ramuri.
Neamul arată ca o pădure, se vede de departe, sub forma unor șiruri de oameni-copaci care se țin de mână. Nu știu de ce e așa. Acolo, în negura timpurilor și a veacurilor, se află ei, generațiile anterioare, copaci cu mii de mâini, fiecare strămoș fiind legat, prin ramurile sale, pe de o parte de părinți, pe de alta de copii. Și fiecare este în același timp și tată, și fiu, el însuși fiind unic în lume. Și fiecare dintre ele este copilul mamei sale și mama fiicei sau fiului ei și, în același timp, o creatură distinctă, care nu seamănă cu nimic. Și fiecare este unic, având trei ipostaze – de copil, părinte și personalitate distinctă.
Cât timp cel din
centru este puternic, el susține ambele laturi, și pe cei care se află în fața
lui, și pe cei care au apărut după el. Și acest centru se deplasează odată cu trecerea
veacurilor. Omul slăbește, puterea lui trece la generația următoare. Mintea
lui, cunoștințele lui dispar o dată cu el, nu pot fi transmise, iar calitățile
pot trece la urmași – îndârjirea, chiar o îndârjire animalică dăunătoare;
puterea spiritului; convingerea că mâncarea trebuie să fie spartană, iar apa
pentru spălat rece; lăcomia de sărbători; neînțelegerile cu autoritățile;
consecvența poziției sale care face rău altora, dar și sieși; sentimentalismul,
dragostea pentru muzică și poezie și cramponarea de fleacuri; sinceritatea
aprigă și imposibilitatea totală de a ajunge undeva la timp; puritatea intențiilor,
strădania de a-i ajuta pe toți și ura față de vecini; dragostea pentru liniște și
larma puternică, cotidiană; capacitatea de a trăi fără bani și cheltuielile nebunești
pentru cadouri; tărăboiul serios din casă și
obligațiile inflexibile ale celor din casă de a menține ordinea, precum și
iubirea nemărginită față de cei mici, mai ales când aceștia dorm în toată
splendoarea lor.
Străbunica mea Asia a murit de septicemie la treizeci și șapte de ani, lăsând în urmă șase copii. Soțul ei, străbunicul meu, Ilia Sergheevici, medic, s-a dus la râu. Se considera vinovat de moartea soției. Toți cinci copiii au dat fuga după el, l-au ajuns la mal și s-au agățat de tată, l-au oprit. Cei mici era ținuți în brațe de fiica mai mare, Vera. Când mama Asia a fost înmormântată, fetița Valecika, în vârstă de opt ani, mergea ca o umbră după tatăl ei, pășind în urma lui și spunându-și: ,,Toată viața voi merge pe urmele tale”. Aproape toți au devenit ilegaliști, bunicul era bolșevic, luptător pentru drepturile asupriților. De regulă lucra ca medic pe lângă administrația fabricii, iar la el venea toată sărăcimea bolnavă din cătune și sate. Și niciodată nu lua bani pentru tratament. Numai salariu. În principiu îi primea pe toți asupriții, dar trebuia să trateze numai personalul. De aceea, normal, fusese dat afară destul de repede și-și găsea de lucru mai ales în timpul epidemiilor – de holeră și ciumă. Atunci erau primiți toți medicii, chiar și cei surghiuniți.
Eu, cum am început să vorbesc, i-am zis Tataia.
(Liudmila Petrușevskaia, Fetița de la Metropol. Întâmplări din viața mea. Roman autobiografic, traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, Meteor Press, 2012, p. 5-6. Vezi încă o amintire din aceeași carte a scriitoarei ruse la https://www.libris.ro/pdf?_pid=1258347&for=Fetita+de+la+Metropol+-+Liudmila+Petrusevskaia)